Există oameni care inspiră prin simpla prezență. Există, cel puțin pentru mine, personalități care uimesc de la primele fraze și care, ulterior, dovedesc că au calități supreme, din ce în ce mai rare în lumea asta plină de hiene, pusă pe-un război interior, în care fiecare ar face orice ca să supraviețuiască, indiferent de faptul că rănește, lovește sau, nedrept, se cațără pe numele cuiva.
Întotdeauna am fost fan al începuturilor. Nu știu cum, dar găsesc în ele puterea noastră de a ne regenera, de a găsi noi și noi resurse și de a spune cu ardoare că o putem lua de la capăt. Nu învățăm niciodată din greșeli. Dar asta știm deja și oricât de tare am încerca să reparăm ceva, până nu dăm din nou cu capul de pragul de sus, nu ne învățăm minte. Oricând putem avea un start, nu doar la început de an. Oricând ne putem reconstrui sentimentele, ne putem remodela și putem găsi în interiorul nostru valențe despre care nici nu știam că există sau nu ne imaginam că le putem avea. Viața e construită în maniera asta, de a ne oferi mereu posibilitatea de a alege, de a găsi portițe. Chiar dacă uneori pare că toate căile sunt închise, întotdeauna, undeva, există o lumină care-i cheia împlinirilor și speranțelor noastre.
Poate că Blaga nu a greșit și într-adevăr veșnicia a apărut la sat! Încep să cred asta din ce în ce mai mult și să-mi dau seama că frumusețea neamului nostru, că înțelepciunea și autenticul provin de-acolo, din lumea țăranului care-a tăcut și-a luminat vieți și spații prin munca și tâlcul său!
Cânt despre Crăciun de când mă știu. Întâi au fost colindele tradiționale, am trecut la adaptări, apoi mi-am creat propriile cântece. N-aș putea descrie cu exactitate, dar sărbătoarea aceasta, perioada în sine, mă face să mă simt diferit. Nu pot spune că-s mai bun sau că am învățat să mă cufund într-o stare de bine continuă, dar știu sigur că liniștea mă cotropește și mă pot reîntoarce în copilărie. Crăciunul nu este o sărbătoare în sine. Dincolo de semnificațiile biblice, deloc de neglijat, motiv de sărbătoare, firește, eu cred că vremea aceasta e un soi de etapă de descătușare a noastră.
Scena românească devine din ce în ce mai pestriță! Nu sunt în măsură să spun dacă-i bine sau nu asta, dar știu sigur că-și pierde din misticismul acela cumva impus de supremația celor care au jucat. Își pierde din imensitate. Se devalorizează constant pentru că tinde către o modernitate absurdă și pentru că marii actori devin tot mai rari și mai rari.