N-am prea știut niciodată cum e să fii invidios, cum e să bârfești sau să vrei răul altuia. Chiar și atunci când nu mi-a plăcut ceva în mod deosebit, n-am lovit cu vorba, n-am judecat, n-am încercat să mă pun pe mine deasupra doar pentru că-mi imaginez eu că dețin un adevăr pe care alții nu-l știu. Nu, cred că nimeni nu-i mai presus ca nimeni. Plecăm cu toții, de la linia de start, de pe aceeași poziție, urmând ca mai apoi fiecare să-și ocupe locul său, cu bune și cu rele. Dar probabil atitudinea asta ori e învechită ori e mult prea obtuză în viziunea unora, pentru că mulți nu o aplică și nu înțeleg că nu strică cu nimic, dar cu absolut nimic, să fim mai evoluați și mai puțin dușmănoși.
Suntem una cu locul în care ne-am născut, trăind lumina limbii noastre, formându-ne cu ea, iubind prin ea, crescând și murind tot în limba asta minunată. Și e, la propriu, absolut minunat și important să înțelegem asta și să transmitem acest principiu mai departe generațiilor următoare. Nu e un patriotism fals și nici nu ține de vreo componentă subiectivă.
Viața mi-a arătat acum că-mi poate răpi certitudini. Mi-a demonstrat că nu sunt deloc atât de sigur pe mine, precum îmi închipuiam și în orice moment, fără știință, pot ajunge să regret trecutul, cel despre care credeam că este invincibil, dar pe care nu l-am regretat vreodată, pentru că știam că am un prezent de minune și un viitor strălucit. Acum AZI este incert, iar MÂINE este greu de luat în seamă, pentru că nu are siguranță, este fragil și nici nu are căldura și seninătatea pe care o aveam înainte, pentru că noi, toți, nu vom mai fi aceeași deloc. Dar cred eu că perioada asta pascală e motiv de speranță. Nu doar prin rugăciune și prin mai multă atenție la liniștea noastră.
O lume fără înțelepciune ar fi mai tristă. O lume fără un chip inocent, brăzdat de ani și de dureri, cu regrete și sclipiri, cu ochii blânzi și umezi, ar fi, sigur, mult mai săracă. Cred că universul fiecăruia dintre noi este marcat de bunici, de părinți, de toți cei care au adunat ani în tolba vieții și-au reușit să ajungă să ne bucure existența.
Lumea și-a luat o pauză. De nevoie, a spus stop pentru câteva clipe și-a încercat să se scuture de tina anilor și de haosul care-o macină zi de zi. Îngrijorările au pus stăpânire pe ea. Bătrâna noastră planetă încearcă acum să-și revină, iar noi trebuie să-i fim cumva aproape. Nu sunt cele mai fericite vremuri, iar ideea aceasta, de a sta acasă, poate da roade bune atât asupra sănătății, cât și asupra sufletului nostru. Mai mult ca oricând, acum, e necesar să fim responsabili și implicați.
Lucian Blaga spunea că veșnicia s-a născut la sat. Știa el ce știa, asta pentru că acolo, în lumea simplității românești, se regăsesc virtuți, tradiții, înțelepciune și un fragment important din ceea ce însemnăm noi ca popor, fără farduri, fără completări sau compromisuri. Dar mulți nu știu asta și cred eu că este important să cunoaștem universul satului românesc, cu fața lui reală, cu oamenii speciali. Și mare mi-a fost surprinderea să descopăr, acum vreo câteva luni, un tânăr de 25 de ani, care se încăpățânează să arate frumusețile satului românesc, autentice, mergând pe coclauri.