Nu e cazul ca sforăitul să fie ţinta băşcăliei, deoarece este chiar o treabă serioasă de sănătate şi motiv de scandaluri sau chiar destrămări de căsnicii. El poate să se înfrăţească păgubos cu o altă dandana. Alături de sforăit, unii au şi întreruperi de respiraţie în somn, în aşa hal, încât nevestele se sperie că bărbaţii lor au murit lângă ele în pat, în miez de noapte.
De multe ori se produce un asemenea zgomot din gură noaptea, încât un motor de camion rablagit „bolboroseşte” cu scandal mult mai puţin deranjant decât un sforăitor care îi alungă somnul partenerului de cuplu. Acesta din urmă sfârşeşte prin a se plimba prin curte sau prin bucătărie în loc să-şi ţină capul pe pernă.
Cea mai folosită metaforă despre ficat este aceea că el este uzina vie a organismului. Trebuie adăugat că este şi un organ de subtilitate fascinantă, el curăţă sângele, organizează metabolisme complicate, ba chiar produce colesterol. Pentru că în jur de 70% din colesterolul organismului se fabrică în ficat şi doar 30% vine din exterior. Ficatului trebuie să-i dai proteine de calitate pentru a lucra eficient în descompunerea alimentelor până la „cărămizi” de bază în stare să repare orice ţesut. E foarte important să nu îl chinuim, să nu-l obosim, pentru a-l lăsa să-şi îndeplinească misiunile lui de mare importanţă.
Mulţi cred că splina, localizată în abdomen, face parte automat din aparatul digestiv. Greşit. Ea are un cu totul alt rol, de fapt mai multe roluri, şi nu stă în sarcina ei prelucrarea mâncării, aşa cum se crede. Mai zic oamenii, mai ales copiii, că simt o durere în splină, adică în partea de sus, stânga, a burţii, după ce aleargă mai zdravăn. E corect, fiindcă splina e un fel de rezervor pentru sânge. Medicii spun că trebuie să se evite scoaterea ei sau măcar să fie păstrate 40% din ţesuturi. Iar dacă un accident grav a distrus splina se fac tot felul de artificii pentru ca să rămână o parte din ea.
Osul este un superb material viu. Nu este numai „un fier beton”, adică o armătură venită să ţină în poziţie verticală corpul omenesc. De altfel, în os se petrece un superb proces de reînnoire a masei osoase. Adică, mor unele celule şi sunt înlocuite de altele noi, ce se nasc şi împrospătează locul.
Nu există perioadă în care grija părinţilor să fie mai umflată ca acel timp în care copilaşul se ridică în picioare şi face primii paşi. Mama, tatăl, bunicii privesc picioruşele odraslei parcă sub lupă, şi cea mai mică şovăială în primii paşi, cea mai nesemnificativă căzătură în fund a bebeluşului capătă dimensiunile unei drame până la tavan. Aşa că părinţii dau fuga la medic să-l alerteze pe acesta că picioruşele micuţului au, pasămite, un defect.
Când burtoşii n-au destulă voinţă să-şi micşoreze grămada de mâncare pusă în farfurie, îşi caută salvarea în posibila slăbire prin intermediul bisturiului chirurgilor. În primul rând, ei trebuie să ştie că există două categorii de operaţii împotriva obezităţii. Un soi de intervenţie este efectuată de chirurgii esteticieni, cei care răzuiesc sau taie straturi de grăsime de pe burtă, şolduri, pulpe, fund, spinare, dar aceasta este o acţiune de înfrumuseţare, ce nu acţionează asupra cauzelor. Ca atare, după intervenţie, dacă grasul nu urmează o dietă, kilogramele se aşază la loc.
Întâi de toate, iată o precizare ce ne cam face KO. Noi, românii cei de toate zilele, ştiam că există două amigdale în cerul gurii, „prunele” acelea ce dor când sunt roşii şi ne aduc neplăceri şi mai mari când au puncte de puroi pe ele. Ei bine, iată că medicina ne anunţă că există mai multe amigdale constituite într-un veritabil lanţ ce luptă cu infecţiile. Acesta este deci util în autoapărarea cu anticorpi şi nu se confirmă zicerea cum că n-are nicio menire. Tocmai de aceea a fost o vreme când era îndepărtat pe bandă rulantă. Dă explicaţii în această pagină interesantă de medicină dr. Claudiu Manea, medic specialist şi asistent universitar la Clinica ORL de la Spitalul „Sfânta Maria-Griviţa”.
Orice om trebuie să înţeleagă că, aruncându-se orbeşte într-o cură brutală de slăbire, mizând pe înfometare neiertătoare, riscă să deregleze grav organismul. Se deschide periculos de mult uşa unor boli dacă văduviţi maşinăria corpului omenesc de combustibili (amestecuri de glucide, proteine, grăsimi, minerale, vitamine, oligoelemente). De altfel, celebra cântăreaţă Maria Callas, după un post adânc şi o slăbire abruptă, a murit din cauza unor tulburări ale inimii.
Nu există loc în care să se lăfăie mai bine brambureala ca în sfaturile de slăbire auzite la orice colţ de stradă. Au apărut specialişti în regimul alimentar câtă frunză, câtă iarbă, numiţi specialişti fiindcă ei au citit câteva pagini din cărţi dubioase sau s-au uitat pe internet. Ce mâncăm este o treabă de o uriaşă importanţă. Ce punem în farfurie decide în mare măsură dacă suntem sănătoşi sau ne buşesc bolile. Tocmai de aceea trebuie să urmăm indicaţiile date de nutriţioniştii adevăraţi, care se bazează pe temeiuri ştiinţifice. Medicina nutriţiei susţine că este greşit să te înfometezi. Te privezi astfel de elemente indispensabile pentru organism. Eronată este se pare şi ideea de a consuma într-o zi doar mere, în alta să te alimentezi doar cu salată, iar în alta să ai voie doar peşte. În acest fel te văduveşti de glucide, proteine, grăsimi, vitamine, minerale şi oligoelemente. Doctorul Mihaela Ionescu, medic primar la Institutul de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice „Nicolae Paulescu”, subliniază că o cură nu trebuie să fie o campanie brutală, cu slăbire exagerată în două-trei săptămâni. Regimul alimentar echilibrat pentru obţinerea unei greutăţi normale trebuie să fie o practică continuă... toată viaţa. Dar există o poruncă: mai bine previi obezitatea decât să scapi de ea! Oricum nu trebuie să se facă foamea.
Numeroşi oameni sunt chinuiţi precum Ioana d‘Arc pe rug din pricina durerilor de cap. Românul spune „îmi plesneşte căpăţâna de durere” şi are dreptate. Parcă o menghină neiertătoare îi strânge în fălcile ei tâmplele şi fruntea. Un sac de cauze provoacă această suferinţă. De fapt, mai corect e să spui o basculantă.
Există o cifră numită PSA ce apare în sânge şi, dacă valoarea acesteia este mare, alarmele clipesc, anunţând că prostata bărbatului a fost atinsă de cancer.
Dacă indicatorul se depistează atât de lesne prin analiza unei probe de sânge, de ce bărbaţii de peste 50 de ani să nu-şi verifice periodic acest PSA în vederea depistării din timp a bolii? Cancerul de prostată se zice că nu este unul brutal, însă el trebuie tratat sau operat şi, dacă este evidenţiat mai repede, cresc simţitor şi şansele de reuşită.