Scriitorilor de cărţi despre mâncarea omului le-ar trebui nu doar o viaţă, ci poate încă două reîncarnări pentru a trece în pagini măcar jumătate din temele regimului alimentar. Partea rea este că despre ceea ce trebuie să pună românul în farfurie nu scriu doar specialiştii în nutriţie, ci pun mâna pe condei şi înşiră gârlă de pagini toţi neaveniţii. Se pricep la cura de slăbire şi mâncarea sănătoasă şi impiegaţii de mişcare de la calea ferată, şi cântăreţii de hip-hop, şi pompierii, şi casierii de la firmele de cablu. Oricine îţi turuie pe loc o dietă.
A spune că superba construcţie numită creier este un computer uluitor a devenit o exprimare răsuflată şi, pe la multe colţuri, neadevărată. Pentru că, făcând această paralelă, jigneşti cea mai fabuloasă adunare de celule deştepte. Marii academicieni care s-au ocupat o viaţă întreagă de studiul materiei cenuşii, după peste o jumătate de secol de lucru, au declarat că nici zece vieţi nu le-ar ajunge pentru a descifra toate funcţiile sale miraculoase. Şi, cu toate acestea, poate avea loc atât de uşor un atac devastator... Către scoarţa cerebrală şi miezul creierului se îndreaptă oxigenul şi cea mai bună glucoză. Marea pacoste a destinului omului, împotmolirea curgerii sângelui în vase prin blocarea totală cu un cheag sau prin strâmtarea vasului datorită depunerilor de grăsimi, duce la nehrănirea unei porţiuni din creier, cu consecinţe dezastruoase: moartea sau paralizia.
Bine zice românul când bârfeşte despre o boală dintre acelea care nu flutură coasa urâtei îmbrăcate în negru, însă îţi deranjează viaţa atât de rău, încât parcă te aşază cineva cu fundul pe jăratic sau te îmbrânceşte să calci cu tălpile goale pe cioburi. Şi bine zice tot el despre o afecţiune care nici nu te omoară, dar nici nu te lasă să trăieşti.
Sunt o sumedenie de suferinţe care nu te trimit să faci coadă la intrarea în cer, dar, lăsându-te pe pământ, îţi aduc un supliciu în fiecare zi.
Cei cu afecţiuni hepatice, şi nu numai, au ajuns să ştie că o poruncă apăsată pentru a nu distruge complet aşa-numita uzină a organismului este să uite de băutură. În hepatitele cronice şi în ciroze, alcoolul devine prohibit, mai că medicii vă interzic şi să rostiţi cuvântul „băutură”.
La profesorul doctor Ioan Nedelcu, general în rezervă, pe vremea când conducea primul cabinet de dermatologie de la Spitalul Militar Central „Carol Davila”, s-a prezentat un veteran de război. El l-a rugat să-i păstreze o casetă în care îşi filmase teribilele răni împrăştiate pe tot corpul de o boală grea: psoriazis. Bătrânul ostaş nu mai suporta usturimile şi scărpinatul până la sânge pe pielea transformată în carne vie de afecţiune. Hotărâse să se sinucidă. Aflase însă că profesorul făcuse nişte testări cu aşa-zisa apă uşoară pe unele persoane cu boli de piele. Fostul ofiţer s-a oferit să-i fie pacient. Fiindcă cercetările erau la început şi doctorul Ioan Nedelcu nu concretizase experienţa cu apă sărăcită în hidrogen greu într-o gamă de produse cosmetice şi dermatologice ca acum, cunoscutul profesor i-a recomandat să se înfăşoare în cearceafuri îmbibate în acest lichid. După două săptămâni, pielea înnebunită de boală se reparase şi devenise una aproape normală. Cu chinurile alungate, veteranul de război a renunţat să se mai sinucidă. Această apă făcuse minuni. Poate de aceea, mulţi, de-a lungul anilor, o denumesc apă vie. Acelaşi profesor dermatolog, cel care a iniţiat gama de produse dermato-cosmetice pe bază de apă uşoară, ne-a mai spus că a venit cu rugăminţi la el s-o ajute şi pe o doctoriţă care căpătase o eczemă nevindecabilă pe faţă de la machiaj. Medicul cu tenul făcut praf nu găsise niciun ac de cojocul afecţiunii. Dermatologul i-a recomandat să-şi pună comprese cu apă uşoară. Şi pielea s-a refăcut nebănuit de repede.
Şocante sunt unele principii ce stau la temelia terapiilor neobişnuite practicate de chinezi, fără „Madame Chimie”. De multe ori, medicii fac băşcălie de tratamentele naturiste ale chinezilor, uitând că aceste terapii au alinat suferinţele a peste un miliard de oameni de-a lungul unui „mizilic” de câteva mii de ani!
Orice ar face omul, nu poate evita întâlnirea cu unii medici. Toţi oamenii din lumea largă ajung până la urmă la dentist, căci nu scapă de carii sau de dinţi ce se mişcă, după cum este inevitabilă vizita la medicul oftalmolog. În jur de 40 de ani, toţi oamenii trebuie să-şi ajute vederea de aproape cu nişte lentile cu plus, fiindcă ochiul nu se mai descurcă la citit. Categoria a treia de medici la care ajungem inevitabil toţi este a doctorilor de reumatism, fiindcă pe fiecare dintre noi ne pasc durerile la încheieturi. Read more: Aoleu! Vai de încheieturile mele! Până la urmă, chelia nu-l poate bucura pe un bărbat, fiindcă nu e plăcut să nu mai aibă nicio treabă cu pieptănul, iar creştetul capului să pară un reflector ce luminează, din cauza pielii transpirate a capului, lipsită şi de cel mai firav firicel de păr. Ca să-i mai consoleze pe chelioşi, s-au inventat şi nişte ziceri care nu prea sunt adevărate, ci doar niscaiva „pansamente” pe tristeţea lor, că nu mai au o freză să înnebunească madamele. Aceste ziceri sunau cam aşa, cum că bărbaţii cu chelie şi mai grăsuni sunt buni de sfetnici, de consilieri. Aiurea în tramvai! Ce legătură să fie între lipsa părului de pe cap şi ideile din cap?! O conexiune ca nuca în perete! Altă zicere de consolare îl asigură pe cel fără păr cum că e priceput şi bun la pat, pasămite n-arată bine fără frizură, dar e mascul feroce! Brambura şi constatarea asta, ce n-are niciun sâmbure de adevăr. Până una-alta, medicina s-a străduit să rezolve chelia şi n-a prea reuşit.
Există oameni care în mod curajos vor să dea cu tifla bătrâneţii. Şi unii chiar reuşesc să o înfrunte, fiindcă sunt împrimăvăraţi în felul lor de a fi, căci sunt optimişti, şi lumina din sufletul şi din creierul lor face viaţa şi realitatea să fie colorate în roz. De fapt, această viziune optimistă şi curajoasă asupra bătrâneţii e calea de a lupta cu şocul pensionării şi al adunării anilor. Dar a te menţine drept şi demn în faţa bătrâneţii e un mod de a trece peste necazurile fireşti venite de la un genunchi anchilozat, de la un ritm al inimii ce o mai ia razna, de la paşii mai grei, de la uitările instalate câteodată în memorie. Sănătatea în vreme de bătrâneţe vine şi de la simţul umorului, de la pofta de viaţă, de la ambiţiile ce nu s-au frânt, de la plăcerea de a te simţi folositor şi de a avea treabă.
Se pare că solniţa pe masă este o grenadă pentru mulţi oameni. Mai ales pentru bolnavii de hipertensiune, de ficat şi de rinichi. De altfel, se ştie că rinichiul, acel filtru ce aruncă afară toxinele, nu scoate sarea prin urină. Rinichiul are, legat de sare, rolul de reasimilare a sodiului, deci nu de evacuare a lui. Sodiul se elimină totuşi într-o oarecare măsură prin transpiraţie. De fapt, pentru organism este suficientă sarea ce există în structura alimentelor. În plus, sarea sporeşte în produse şi datorită faptului că este de ajutor la conservarea mâncării. Aşa că fabricanţii includ clorura de sodiu în produsele alimentare. În general însă, din dorinţa de a-şi spori profitul, unii fabricanţi adaugă, de exemplu, multă sare în mezeluri, fiindcă ea reţine apă şi trage la cântar, împuţinând astfel carnea, ceea ce e o păcăleală în cârca aceluia care cumpără.
La români, ospăţul este un motor de bucurie. Românii se aşază zdravăn la masă şi la nunţi, şi la înmormântări, şi în zilele de sărbătoare, ba chiar şi la sfârşit de săptămână. Când gospodina se pricepe la bucătărie, pe masă ajung tot felul de bunătăţi, şi bucătăria românilor se poate lăuda cu diversitatea şi cu imaginaţia reţetelor atât la ciorbe, cât şi la mâncăruri şi la dulciuri. Şi când îţi fac cu ochiul bucatele delicioase, mesenii sunt tentaţi să înfulece până pot „omorî şi puricii pe burtă”, după cum bine spune un proverb de pe la noi. Tocmai de aceea, medicii atrag atenţia că la ospăţul cu masa plină trebuie să ţii seama de unele reguli pentru a nu ajunge la camerele de gardă ale spitalelor, încovoiaţi de durere sau alergând la toalete.