Cea mai recentă creaţie a lui Horaţiu Mălăele, ca regizor şi actor, este un film interzis celor care n-au împlinit încă 15 ani, pentru că pe alocuri e mai… decoltat. Povestea începe cu un şir de îngeri, rude apropiate cu clovnii, ca să facă o trecere mai puţin înfricoşătoare între lumi. Soarta a trei prieteni, ca în bancurile de altădată: un român, Horaţiu, un bulgar, Mihai Gruia Sandu, şi, fireşte, după cum îi sună şi numele, un rus, Igor Caras-Romanov, le e pecetluită după ce fac imprudenţa de a lăsa o ţigancă să le ghicească viitorul, nu prea îndepărtat şi limitat. De aici încolo intrăm într-un univers ce aminteşte de cel al lui Mircea Eliade; doar că, din când în când, ne mai aduce şi cu picioarele pe pământ, la corupţie şi la doritorii de a asigura cu sila integritatea afacerilor.
Nesperat de reuşit acest al treilea episod, dintr-o comedie care, iniţial, a ajuns, surprinzător, până la Oscarul mult visat! Gagul cu girafa l-am tot văzut în trailer, dar ignoram poanta, cam crudă, ce-i drept, însă suntem asiguraţi că niciun animal n-a avut de suferit, nici cele decapitate, nici cele sufocate! Pe scurt, cel mai debil din banda de prieteni, Zach Galihanakis (cu o mamă superbotoxată şi megaoperată estetic!), e obligat să intre într-un sanatoriu ca să se mai dreagă după moartea subită - şi dorită - a tatălui. Acolo unde execută o Ave Maria, cu glas de scapete - la concurenţă cu The Voice al nostru de la Eurovision! Şi uite aşa pleacă la drum, unde îşi va găsi jumătatea, la fel de kitsch ca şi el, pe Melissa McCarthy, care nu mai fură identităţi, ci inimi! Câh!
După Festivalul de Film European, care a trecut prea repede şi ne-a redeschis pofta de pelicule neamericane, vine, la momentul ideal, programarea celor de la Asociaţia Culturală Macondo, a unei producţii recente (tocmai ce-a avut premiera la Paris şi pe toate canalele tv din Hexagon, în plin Cannes, se vorbeşte despre un titlu în afara sa!). Hannah Arendt a fost socotită cea mai strălucită gândire filosofică a secolului al XX-lea. Deşi de origine evreiască şi având mult de suferit în timpul războiului, a ştiut să rămână obiectivă. Mai mult, prestigioasa revistă „The New Yorker” a trimis-o corespondent la Ierusalim, în timpul procesului răsunător al lui Adolf Eichmann, creierul planului de exterminare (şi punerea sa în practică).
Titlul de lucru „Puzzle cu un orb” era mult mai incitant, dar probabil că nu au vrut să destăinuiască din prima clipă personajul întruchipat strălucit de Dan Nuţu, care-şi face astfel revenirea pe marele ecran după o pauză considerabilă. Sigur că ideea de a folosi nişte imagini dintr-o peliculă din tinereţe alături de partenera de joc de acum şi de atunci, Ioana Pavelescu, în „Rătăcire” din 1978, al lui Alexandru Tatos, pare strălucită, doar că efectul e bizar. Imaginile arată ca de pe o altă lume sau mai bine zis chiar între lumi, ceea ce dă mai degrabă senzaţia unei şedinţe de spiritism.
Povestea scriitorului a cărui casă urmează să fie recuperată, contra datoriilor, de un executor sentimental (Adrian Titieni) e destul de trasă de păr, în încercarea de a construi istorioare peste istorioare. Se ajunge la o nevastă imposibilă (Cătălina Mustaţă), o amantă bizară (Skovran Tunde) şi o fiică preocupată exclusiv de lumea virtuală. Vladimir Găitan este un antreprenor nemilos, dar bine conturat, Şerban Ionescu, un şef arivist, iar Rodica Mandache, Florica, o menajeră atemporală.
După ce în „Vânătoarea” am văzut cum un copil - respectiv o fetiţă cu chip angelic - poate nenoroci un adult, de data asta ajungem la un adolescent care şi-a pus în gând să schimbe soarta celor din jur. Mai întâi încântându-şi profesorul (magistralul Fabrice Luchini) cu nişte compuneri mult peste nivelul generaţiei - abia de erau în stare să povestească, obosind pe parcurs, cum în week-end sâmbătă au fost la o pizza şi duminică
Ce poate fi mai frumos decât misterul unei mari iubiri descris de un scriitor de talia lui Scott Fitzgerald, un pătimaş la rândul său, cu o viaţă plină de semne de întrebare şi nelinişti? Mai greu e să transpui toate astea într-un cinema al mileniului III, în 3D, în 2013, când vii dintr-o frumoasă Australie, precum Baz Luhrmann, care pare să nu aibă sentimente în relief, ci plate şi oarecare. Sigur că este extrem de colorat, gălăgios ca anii ’20, cu haine spectaculoase şi un serviciu de ceai pe care ţi l-ai dori cadou de nuntă. Dar, în rest, este de o superficialitate dureroasă, o şampanie care se răsuflă rapid, chiar dacă te ameţeşte mai întâi.
Incredibil, dar adevărat: această comedie neagră (pe alocuri şi la propriu, şi la figurat) se bazează pe fapte reale. Un instructor de fitness, neîmpăcat cu condiţia sa aparent modestă pentru iluziile visului american, pune la cale răpirea unui om bogat şi cam dubios, ca să-şi însuşească averea sa, ajutat de doi indivizi şi mai înceţi la minte şi mai… „bronzaţi”. Povestea chiar s-a întâmplat cândva, în 1994-1995, idolii răufăcătorului fiind nişte personaje cinematografice ca Rocky, Scarface sau Naşul. Muşchii par să fie principala sa ocupaţie - ba chiar obsesie - şi nu lipsesc steroizii, dar nici dezastrele.
Ca să fie totul complet, apare şi o fată frumoasă, dansatoare la bară, pe care, stupoare, o cheamă Sorina Luminiţa, e din Transilvania şi vrea să îşi croiască drum în SUA. Numele său de afiş este Bar Paly - în acte Barbara Phaly - s-a născut la Tel-Aviv, în Israel, iar în scenariu brusc devine rusoaică (de bază jucând în filme tv, singura excepţie relativ notabilă fiind „Stiletto”, un thriller de groază cu Tom Berenger).
Personajul în armură modernă, ultrasofisticată, a fost descoperit de publicul nostru direct pe marele ecran, şi nu în benzile desenate, ca peste Ocean. Rolul i-a fost încredinţat lui Robert Downey Jr, care e foarte solicitat în ultima vreme (inclusiv pentru un Sherlock Holmes atipic). În episodul de faţă are grijă, la un moment dat, să ne amintească şi că l-a întruchipat pe Chaplin, imitând mersul celebrului vagabond de pe vremea peliculelor mute.
Foarte nostima, inteligenta şi adesea imposibila Tina Fey e acum selecţioner de viitori studenţi la una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume, aflată pe teritoriul american.
Cu ocazia acestei comedii adorabile aflăm şi lucruri serioase, mai ales pentru cei interesaţi de detalii picante la admitere şi adesea esenţiale. De exemplu, cum se face trierea candidaţilor, mai ceva ca în jocurile televizate prezentate cândva de Andrei Gheorghe la PRO. Criteriile sunt adesea dintre cele mai bizare.
„Mamaia” e o poveste pe repede-înainte, într-un ritm ameţitor, aşa cum sunt filmele marca producţie PRO, cu aromă americană, marea calitate fiind faptul că i-a oferit Stelei Popescu un rol principal. În „Toată lumea din familia noastră” am tot sperat să i se mai găsească măcar câteva replici, ca să ne bucurăm de talentul său incontestabil, dintr-o carieră care a început din 1958 cu „Alo, aţi greşit numărul”, trecând prin filme memorabile ca „Faust XX” al lui Ion Popescu-Gopo, istoricul lui Vitanidis „Cantemir” sau „Figuranţii” al Malvinei Urşianu, ca să nu ne amintim de fiecare dată doar de „Astă-seară dansăm în familie” sau „Nea Mărin Miliardar”.
Ideea de a vedea un film cu Nicole Kidman e întotdeauna foarte tentantă. Însă, atunci când descoperi că e şi cu poloneza care a trăi tot în Australia, Mia Wasikowska din „În derivă”, varianta americănească şi, fireşte, din cea mai recentă versiune a „Alice în Ţara Minunilor”, dar şi cu britanicul Matthew Goode din „A Single Man” sau „Match Point”, satisfacţia este absolută.Regia e semnată de un asiatic, straniu şi genial în acelaşi timp, Park Chan-Wook, cunoscut şi pe meleagurile noastre - în carne şi oase, o dată cu vizita sa la Bucureşti, de acum câţiva ani, când prezenta „Joint Security Area” (atât de actual acum, de când cu conflictele de la graniţa dintre Coreea de Nord şi cea de Sud), dar şi pentru „Sympathy for Mr. Vengeance” sau pentru „Lady Vengeance”, „Oldboy” sau recentul cannez „Thirst”.