Filmul e ideal pentru o călătorie în timp, în adolescenţă, de parcă îţi şi pare rău că n-ai făcut mai multe isprăvi din care să te salveze sau măcar să te ocrotească ori să te muştruluiască o mătuşă Polly, ajunsă Tanti, şi devenită între timp foarte sexy - de fapt, o cântăreaţă, culmea, germană! Cartea de căpătâi a americanului Mark Twain a fost, ca şi în 1968, ecranizată în Europa, tot într-o coproducţie, din care lipsesc acum doar francezii, dar nemţii şi noi, românii, am rămas.
Este turnată parţial pe plaiurile mioritice, dar nu în Delta care imita Mississippiul în prima variantă, ci într-o casă ca din basme, construită anume de studiourile cu mână bună la premii, Castel Film. E fascinantă nu doar pentru copiii care ştiu deja să citească (şi asta o să le dea ghes să descopere şi varianta tipărită), ci şi pentru generaţiile care vor redescoperi, cu nostalgie, pe înspăimântătorul Joe Indianul (chiar dacă pare un fel de Winnetou, personaj al unui alt german celebru, Karl May), pe Sid, pârâciosul şi tocilarul, dar şi cum se scapă, empiric, de negi...
La pomul lăudat să nu te duci cu sacul... nici măcar dacă ţi se promite o călătorie la Istanbul. Sau, mai precis, o teroare. Liam Neeson revine cu fosta nevastă şi fiică din scenariu, care începea şi se termina la Paris, luând-o de la capăt, parcă şi mai violent şi, din păcate, şi mai inutil. Albanezii vor să se răzbune (ni se prezintă, pe scurt, ce s-a întâmplat, să-i zicem, în primul episod, ca să ni se împrospăteze memoria). Producătorul francez Luc Besson, care dădea cândva lovitura cu „Nikita” sau „Al cincilea element” ori „Taxi”, ar fi trebuit să aibă mai mult fler atunci când a schimbat regizorul, lăsându-l pe Olivier Megaton în locul lui Pierre Morel.
După succesul zdrobitor cu „Despre oameni şi melci”, am aşteptat cu nerăbdare o nouă comedie romantică în care vedetă este tot Andi Vasluianu, al cărui personaj se numeşte Dani, o anagramă asexuată a numelui sex-simbolului autohton. Din fericire, se demonstrează că şarmul lui trece dincolo de nişte replici pe alocuri extrem de banale şi de un umor facil, dar care extaziază publicul de mall! Splendid filmat de Emmanuel Kadosh, care are experienţă de la „Modigliani”, produs tot de Studiourile MediaPro, povestea e un déjà-vu: un anunţ semimatrimonial pe internet, la întâlnire merge altcineva, respectiv fata mai frumoasă, Diana Dumitrescu (care a demonstrat în scurtmetrajul „În film la Naşu’” că poate fi strălucită).
Meryl Streep dovedeşte încă o dată ce actriţă de compoziţie este, având în vedere că despre mariajul său real se spune că ar fi unul dintre cele mai solide de la Hollywood. Ca personaj este o nevastă casnică, mamă, cu un bărbat cu ceva parale, nemulţumită însă de plictiseala ce a pus stăpânire pe căminul lor. Cei doi dorm separat, nu prea mai comunică, nici fizic, nici psihic, şi, deşi totul pare perfect de la distanţă, de fapt e o singurătate în doi mai tristă decât orice celibat. Soluţia: se merge la un terapeut, într-un orăşel ce pare mai degrabă un decor din filmele de categorie „B”, unde „vindecătorul” este în mod cu totul neaşteptat, de obicei caraghios, Steve Carell. Soţul, interpretat de Tommy Lee Jones, intră perfect în pielea contabilului morocănos, care socoteşte fiecare cent, se uită la nesfârşit la un televizor unde se difuzează lecţii de golf, şi, din când în când, din întâmplare, la un serial care a făcut furori şi pe la noi, „Mad About You” / „Nebun după tine”. Iar la final, ca să puncteze din nou cam la ce fază s-a ajuns, pe micul ecran tronează o scenă din „Revolta de pe Caine”, o peliculă „cult”, cu Humphrey Bogart, din 1954, care se petrece într-un alt război, nu între sexe, ci în cel de-Al Doilea Război Mondial.
O sală arhiplină într-o zi de miercuri la Hollywood Multiplex. Prin urmare, asta doresc cinefilii români: SF-uri relativ înspăimântătoare, ce se petrec unde plouă şi e noroi, societatea e împărţită în bogaţi şi în săraci, arhitectura seamănă cu cea din „Metropolis” sau „Al cincilea element”, există un descensor în loc de ascensor şi, mai ales, sunt foarte mulţi poliţişti artificiali.
Vreţi să vă răcoriţi? Din start, filmul vă duce în Alaska. Probabil ca să vă deruteze mai bine. Aici o să daţi nu numai peste zăpadă, ci şi peste un avion fascinant, cu schiuri cu tot, dar şi peste nişte lupi înfricoşători - care sunt tot mai la modă - fie din „Saga Amurg”, fie din „The Grey”. Vine vorba şi despre Coreea de Nord, iar Matt Damon mai apare doar în poze, fiind abil înlocuit cu Jeremy Renner, despre care se zvoneşte că o să apară şi în „Misiune imposibilă 5”, după ce abia l-am văzut în precedenta, dar şi în „The Avengers”, în „Thor” (pe acelaşi rol ca în banda desenată) şi în oscarizatul „The Hurt Locker”.
După mai multe avanpremiere, începând cu cea de la TIFF şi continuând cu cea de la Anonimul, cea de-a doua peliculă a lui Tudor Giurgiu fascinează nonstop, şi nu doar pentru că e vorba despre donatori de copii la eprubetă sau despre delicatese la conservă.
În toamna asta se împlineşte un secol de la premiera întâiului nostru film de anvergură, „Independenţa României” (1912), ce va fi lansat cu fast de recent „restaurata” Cinematecă din Bucureşti la 27 septembrie. Despre această peliculă ştim mai multe în primul rând datorită cărţii lui Tudor Caranfil, publicată în 1988 la Editura Meridiane: „În căutarea filmului pierdut” şi mai apoi, mulţumită fiului său, Nae Caranfil, care a transformat epopeea, la propriu şi la figurat, în superproducţia autohtonă „Restul e tăcere”.
Acum câţiva ani, Julie Delpy a venit la TIFF şi mai apoi i-a oferit un rol de vrăjitoare cam dubioasă româncei Anamaria Marinca, în „Contesa ”, pe care ar fi fost mai bine să o fi distribuit în ceea ce se vrea o comedie bizară. „Explozie în familie” are ca subtitlu în varianta românească Skylab, numele unui satelit american ce urma să se prăbuşească undeva pe Pământ în iulie 1979. După cum e lesne de ghicit, Franţa a fost cruţată, deşi se credea că acolo se va sfârşi aşa-numitul „Laborator din cer”. Pentru regizoarea scenaristă şi actriţă e o ocazie de a-şi retrăi propria adolescenţă, recreând atmosfera din Bretania sfârşitului de deceniu al VII-lea.
Mare înghesuială mare la această animaţie cu mica scoţiană roşcovană şi creaţă, războinică şi plină de personalitate, noua creaţie Disney, rulând în ambele variante, română şi engleză, prin mall-uri şi nu numai, şi ispitindu-i chiar şi pe copiii lui Sharon Stone, care au dat fuga cu celebra lor mamă şi cu pseudo-tatăl vitreg (plus ceva bodyguarzi) să vadă isprăvile puştoaicei din trecut. Foarte frumos este şi scurtmetrajul de dinaintea filmului propriu-zis, o ploaie de stele măturată cu sârg de mai multe generaţii şi care se numeşte „Luna”. Apoi intră în scenă micuţa Merida (un fel de Cynthia Rothrock, echivalentul feminin din anii ’80 al lui Bruce Lee), care aleargă după flăcări, jucăuşe şi albăstrui, dă de o gheonoaie ştirbă şi de un urs care aici, spre deosebire de „Ted”, este personajul negativ, ceea ce, într-un fel, este mai bine; îi pregăteşte pe cei care merg, ca inconştienţii, prin Carpaţii autohtoni nerealizând cât de periculos poate fi un Moş Martin. Fetiţa cea vitează e, de fapt, o prinţesă, iar regatul său are un steag ce seamănă ameţitor cu cel al dacilor, ba şi un fel de tulnic, dar şi nişte tripleţi, ca frăţiori, ce zici că sunt un fel de Morcoveaţă (sau Pistruiatul) clonat.
M-am gândit că o fi vreo comedioară de vară, când îţi trimiţi pretenţiile în vacanţă şi te distrezi fără prea mari aşteptări. Când colo, glumele super deocheate şi stânjenitor de vulgare sunt omniprezente! Adam Sandler a devenit deja generaţia a doua, dar încă e prea tânăr ca să scăpăm de el biologic.