Din ce în ce mai tare lumea e cuprinsă de nepăsare, de un soi de indiferență nocivă, care nu poate aduce decât declin și suferință, pe termen lung. Mi-e destul de greu să înțeleg cum unii oameni nu pot avea vreo urmă de empatie cu privire la felul în care ne degradăm, la mediu, la valori, la lupta pe care ar trebui să o ducem cu tot ce face cumva ceva și ne răpește din bucuriile vieții.
Scriu despre colegii mei și despre oamenii pe care îi respect și îi admir pentru că îi iubesc. O fac voluntar, pentru că mi se pare corect, pentru că trebuie să ne prețuim valorile și pentru că admirația, indiferent de cine e nutrită, trebuie exclamată! Cred că lumea a uitat să mai spună atunci când apreciază ceva, dar eu consider că aceste gânduri, despre mari personalități care mă onorează cu prietenia lor, sunt o prelungire a celui care sunt, sunt o normalitate, sunt firești în societatea în care trăim. De data aceasta vreau să vă povestesc câteva lucruri interesante despre un idol. La propriu!
Văd deseori în jurul meu oameni care nu au dorința de a munci, care așteaptă totul pe tavă și care nu înțeleg principiul conform căruia cea mai frumoasă bucurie din lumea aceasta este aceea în care muncești pentru fiecare parte a vieții tale. Nu prea înțeleg eu cum își poate imagina cineva că poate avea ceva fără a depune efort, fără a trudi, fără a face sacrificii și fără a putea clădi, la propriu, satisfacțiile sufletului. Eu am învățat că dacă muncesc și-mi pun pe tavă priceperea, determinarea, dăruirea, pot ajunge sus. Și acesta este de fapt secretul longevității mele.
Teatrul și filmul românesc are în continuare eroi de seamă. Într-adevăr, inevitabil, se duc numele mari, se duc luminile care au format un stil aparte și o generație irevocabilă. Dar chiar și așa, n-ar strica, după fiecare plecare, să facem un fel de strigare a catalogului și să-i aplaudăm mai tare pe cei care mai sunt printre noi și care, mulți dintre ei, încă joacă, într-o formă excepțională.
Se vorbeşte foarte mult despre modestie, despre cum să ştii să te comporţi normal, pios, fără a epata în vreun fel anume. Dar oare cine stabileşte aceste reguli, cine poate spune ce înseamnă modestia şi mai ales când e cazul să o avem și când nu? Personal, am luat contact prima oară cu ce înseamnă modestia atunci când, copil fiind, mergeam la Teatrul „Aureliu Manea“ din Turda și am avut ocazia să o întâlnesc pe marea actriță Stela Furcovici. Nu prea știam eu ce înseamnă să joci în filme sau pe scenă, dar eram fascinant de felul în care, în spatele cortinei sau pe stradă, se purta cu cei din jurul ei. Și mi-am dat seama atunci că omenia și naturalețea nu țin de profesie.
Atunci când muncești în echipă, reușești să faci, în timp, lucruri durabile. Nu mai vorbesc de faptul că se stabilesc prietenii care rezistă și toate merg ca strună. Eu am reușit să fidelizez în acești 25 de ani de carieră oameni care îmi sunt mai mult decât prieteni și care muncesc cot la cot cu mine, pentru a oferi un lucru calitativ, decent, demn de a fi luat în seamă. Așa este și cazul Valentinei Herța, cea alături de care am făcut primele producții de televiziune, pasiunea mea, și care, peste ani și ani, este aproape de mine, mă susține și își dă sufletul pentru a putea face performanță, atât cât reușește.
Nu prea mai știm cum să avem grijă de sufletul nostru. Nu prea mai știm să ne facem bucurii și cu siguranță am uitat ce înseamnă să trăiești liniștea, ca pe o normalitate a firii. Se spune că sufletul este continuarea minții, a rațiunii. Nimic mai adevărat! Dar ce te faci atunci când acesta nu mai are suficiente motive ca să-și continue parcursul fără încărcătură? Nu cred că există o rețetă ideală pentru asta, pentru așa-zisa reabilitare, dar cumva, gândindu-ne simplu, e foarte ușor să-l transformăm în motorul vieții noastre!
Prietenia nu este o necesitate, nu este un capitol impus al vieții noastre și nici nu trebuie să facem un scop în viață din a aduna cât mai mulți prieteni. Eu nu merg pe principiul cantității, ci al calității, astfel că am în jurul meu, ca prieteni apropiați, oamenii la care țin, care mă respectă, în care am încredere și care mi-au dovedit că sunt demni de un astfel de statut. La rândul meu, față de ei, și eu sunt la fel. Prietenia este un schimb reciproc, devotament, susținere la bine și la rău și sinceritate.
Se spune că, toată viața, cele mai bune lecții le înveți trăind pe pielea ta anumite fapte. Nimic mai adevărat, dar poți învăța permanent lucruri de la cei care-ți sunt aproape, de la prietenii sinceri, de la oamenii care te iubesc fără vreun interes anume și văd în tine doar sufletul acela care-i dincolo de strălucirea scenei. Eu am noroc în viața mea cu astfel de oameni, mai mulți, care mă uimesc și mă țin zilnic în echilibru. Vreau să vă spun despre doi dintre ei azi. Se numesc Livia și Ioan Gauzin.
Există oameni care sunt inspirație prin simpla prezență, asta pentru că au simplitatea aceea nealterată a omului bun, care încearcă în permanență să găsească rezolvări, care nu au niciun fel de vanitate și care reușesc să-ți aducă un zâmbet și o stare de bine doar existând acolo, în preajma ta.
Mi-am dorit întotdeauna să scriu despre ea, să-mi exprim uimirea pe care o am de când am văzut-o pentru prima oară, dar parcă n-am avut curajul necesar pentru că nu știu dacă pot găsi cele mai potrivite cuvinte care să-i zugrăvească personalitatea complexă. Una dintre singurele legende ale noastre este indiscutabil Maria Tănase, din orice punct de vedere ai privi. Te fascinează cu fiecare moment în care îi asculți vocea. Gândiți-vă că vorbim despre anii ’50, când nu existau tot felul de „trucuri” care să-i modifice glasul! Tehnica este impresionantă, ca un obiect de studiu de care n-ai cum să te saturi, pe care l-ai vrea mereu reinventat și dus mai departe, cu noi și noi valențe.