Dacă mi-aș fi dorit să fiu altcineva pe lumea aceasta, dacă aș fi avut puterea să mă pun în pielea altcuiva, acela ar fi, fără doar și poate, maestrul FLORIN PIERSIC. Pentru toate motivele din lumea asta mare și poate pentru unul singur - pentru emoția sa, pentru felul acesta nemaipomenit pe care-l are, reușind să captiveze atenția, să-ți prindă sufletul într-o vâltoare din care nu-ți dă drumul mult timp. După părerea mea, la capitolul popularitate, Florin Piersic este simbolul fruntaș al teatrului și filmului românesc, din toate vremurile!
Vedeți voi, dragii mei, mie nu mi-a plăcut niciodată să dau bir cu fugiții. Nu! Mi-am asumat fiecare decizie din viață și am încercat mereu să găsesc parte din cea mai bună variantă pe care mi-o imaginez eu despre mine. Nu m-am dat lovit, n-am încercat să fac altceva ca să nu-mi asum răspunderea pentru ceva. Și poate și de asta eu mă mândresc cu faptul că sunt un om demn, care doarme liniștit noaptea pe perna lui, căruia nu i se poate reproșa ceva reprobabil și care mereu a avut o vorbă bună pentru fiecare.
Eu nu sunt scriitor. Nu sunt nici măcar un om care să aibă cine știe ce talente literare mărețe. Nu, eu scriu cu sufletul și încerc, pe cât pot, să-mi aștern, dincolo de gândurile mele, emoții. Fac asta pentru că mă relaxează și pentru că mă gândesc că poate cineva citește și vede măcar un lucru pozitiv din felul în care simt sau gândesc eu. Nu mă consider nici vreun guru și nici nu spun că ceea ce scriu eu are statut de certitudine! Sunt strict părerile mele subiective despre viață sau despre oameni remarcabili.
De fiecare dată o luăm de la capăt. Ni se pare că vrem să fim mai buni, mai frumoși, cu mai multe speranțe și parcă altfel, într-o lume care-i oricum altfel din toate punctele de vedere. Nu ştiu eu cât se înfăptuieşte din dorinţele astea ale noastre, dar acum, în pragul anului 2021, se cuvine să ne setăm ţeluri înalte. Nu ca pe nişte puncte de bifat şi greu de înfăptuit, ci doar ca pe nişte fireşti treceri ale sufletului nostru, care are nevoie de un fir de care să se agaţe.
Se spune de multe ori că așteptăm prea mult. Așteptăm să vină ceva, așteptăm să treacă sau de ce nu, ne place pur și simplu să fim într-o continuă dorință după ceva anume. Nu știu cât de adevărat este acest lucru, dar întreaga noastră viață e ca o așteptare. Avem așteptări de la noi și de la cei din jur și suntem tare dezamăgiți atunci când lucrurile nu ies așa cum ni le imaginăm. Cred eu cumva că fiecare parte a sufletului nostru este o mare iluzie către frumos, iar părțile astea sunt hrănite clipă de clipă cu așteptări de orice gen.
Nu mai e mult și-apare Crăciunul. Simt cumva că anul acesta va fi puțin mai diferit decât în ceilalți ani. Nu doar pentru mine, ci pentru toți. Mereu m-am gândit la perioada asta, la farmecul ei și la ce are ea de ne face pe toți cumva să rezonăm altfel cu ce e în jur. Nu am găsit un răspuns clar, dar știu că aceia, rari, care nu iubesc Crăciunul nu au farmec pe lume, n-au sensibilitate și au trecut degeaba prin farmecul copilăriei. Nu știu, pentru mine Crăciunul este o reîntoarcere în vremurile în care eram mic. Revăd clipele acelea, retrăiesc emoția unui timp simplu și parcă oricând, dar oricând, aș da din viața mea de-acum pentru câteva momente de atunci.
Tare mi-e drag de oamenii care iubesc ceea ce fac, care-și pun sufletul, dăruirea și priceperea în profesia lor, fără să aibă vreun regret. Poate și de asta există vârfuri, oameni aleși și iubiți de public și alții care trec neobservați, chiar dacă talentul le e pe măsură. Îmi place de nu mai pot noua generație a folclorului românesc, tineri plini de savoare, care au talent cât pentru 10 la un loc și care se ocupă să ducă mai departe, demni, cu autenticitate, o comoară de preț. Chiar dacă pentru mulți folclorul nu este cel mai la modă gen, mi se pare că tocmai acesta ne dă savoare, ne face unici și ne păstrează cumva cu picioarele pe pământ, fără a ne pierde cu totul originile.
Draga mea România, ce să-ți mai spun? Uneori îmi pierd vorbele și parcă nici măcar muzica mea nu te mai poate descrie sau mângâia. Ai o mulțime de nevoi, iar ei, cei mulți, jefuiesc zilnic din strălucirea ta. Te răstălmăcesc și profită, atunci când ai avea cea mai mare nevoie de alinare și de înălțare. Uneori mi se pare că și ție îți este rușine cu noi și crede-mă, tare mi-e teamă că atunci când va fi o zi a judecății, de orice fel, noi vom fi pe locurile de la coadă tocmai pentru că n-am știut cum să ne iubim țara și să luptăm pentru ea.
Mă tot gândesc la școală, la cum arată ea azi, în 2020. Recunosc că mă înspăimânt când văd ce turnură au luat lucrurile și cum această activitate esențială în dezvoltarea unui om integru a ajuns să fie minimalizată complet, trimisă în online.
Cred că a scrie despre alții, prin ochii mei, este felul în care mulțumesc eu lumii pentru că am avut șansa să fiu ce sunt și pentru că știu că, în permanență, oamenii pot evolua prin cei de lângă ei. Știu că suntem mai ceva ca un burete și absorbim din exemplul celor de lângă noi. Asta dacă avem, desigur, puțină înțelepciune.
Se trâmbițează o mulțime de păreri și de situații cu privire la ce trăim. Ne-a acaparat complet viața subiectul acesta și-am uitat cumva, ca întotdeauna, și de alte lucruri esențiale în existențele noastre.