Am tot stat și m-am gândit dacă să scriu sau nu acest editorial. N-aș vrea să fiu acuzat de subiectivism de vreun fel. Pentru mine, televiziunea este o pasiune, o modalitate prin care pot fi aproape de oameni, oferindu-le, desigur, calitate. Nu sunt cel mai bun și știu că mai am încă de evoluat la acest capitol, dar sunt un perfecționist și mi se pare că atât timp cât apar la televizor, e o responsabilitate.
O mulțime de lucruri anapoda se petrec printre noi la orice pas și parcă ne dăm seama, din ce în ce mai mult, că nu mai avem certitudini și siguranțe. Pleacă oameni dragi, tragedii devin din ce în ce mai frecvente și ne dăm seama că relativitatea clipelor nu mai este doar un concept, ci o realitate trăită pe propria piele.
Lumea noastră artistică este dominată de o multitudine de imagini şi caractere care au reuşit să străbată timpul şi să devină simboluri. Nu ştiu cum vedeţi voi lucrurile, dar eu cred foarte tare în ideea că arta din ţara noastră e clădită de eroii ei şi de moştenirea lăsată peste timp. Şi e de datoria fiecăruia să o cunoască, să o respecte şi desigur, dacă îi este pe plac, să o şi aprecieze.
Îmi place să zugrăvesc sufletele și poveștile oamenilor care mi-s dragi. Îmi place să spun ce cred eu că e important pe lume și ce simt că trebuie să știe și alții despre acele atitudini care fac din fiecare zi o sărbătoare și care cu siguranță transformă tot ce e în jurul lor într-o continuă bucurie. Nu e greu să ne gândim la cei de lângă noi și e de bun augur să le aplaudăm performanțele. De data aceasta vreau să vă povestesc despre atitudinea unei artiste la care țin enorm. Este vorba despre MARINA VOICA.
Am intrat în primăvară! Nu știu cum se întâmplă la alții, dar la mine, anotimpul acesta vine cu anumite trăiri. Primăvara nu-i doar renașterea naturii, e și o reconfigurare a sufletului nostru. Nu cred că ține de vreme sau de faptul că totul înverzește, ci numai de puterea noastră de a aduna speranțele-n jur și a vedea cu alți ochi tot ce ne înconjoară. Chiar dacă multă lume spune că nu suntem influențați de anotimpuri, eu nu cred asta. Fiecare etapă ne influențează starea de spirit și ne face să vrem, într-un fel sau altul, să ne depășim condiția, să ne bucurăm sau să fim mai nostalgici, atunci când e cazul. Dar luna martie mai are ceva special în ea.
Romanța este genul muzical care unește sufletele și le poartă pe aripile poeziei, punând accentul pe trăire și pe emoție. N-are scopul de a impresiona cu orice preț, ci doar acela de a pune în valoare cuvântul, ca într-o continuă duminică a senzațiilor. Eronat spun unii că e plictisitoare sau că nu e actuală! Dimpotrivă! Este un gen complex, pe care-l simt cei care trăiesc la intensitate maximă. Ne definește ca popor și are o istorie plină de însemnătate, de minuni și de lucruri interesante, care au făcut-o să răzbată peste ani, reușind și azi să intrige și să aibă numeroși admiratori.
Au trecut doi ani de când gândurile mele au prins conturul tiparului și ies la lumină în paginile admirabilei reviste TAIFASURI. Acesta este editorialul cu numărul 100! Mă gândesc că e cumva aniversar și am zis să fac un exercițiu interesant și să vă spun ce mă motivează să scriu. V-am mai spus că eu nu sunt scriitor. V-am spus, de asemenea, și că nu mă cred un star anume. Nu consider că oamenii trebuie să-mi urmeze pașii și vorbele ca literă de lege. În schimb consider că e de datoria mea, ca artist, să vin cu mesaje.
Am iubit mereu, de mic copil, oamenii inteligenți care nu bravează cu ceea ce știu, cunoștințele lor nefiind demonstrative, ci o continuă fascinație pentru cei din jurul lor. Iubesc oamenii care inspiră, atât prin profesie, cât și prin atitudine. Nu sunt foarte mulți, dar cred eu că tocmai raritatea asta îi face speciali.
Se spune că fiecare are locul său pe lumea aceasta. Firește că sunt momente în care nu ne regăsim pe noi înșine, în care avem impresia că ceea ce facem nu este neapărat cea mai bună variantă. Nimic mai adevărat. Este foarte important să ne dăm seama ce vrem de la noi. Știu că e greu, dar eu vorbesc din experiența mea. Vedeți voi, de mic am știut ce vreau, dar am avut clipe în care mi-am pus întrebări, în care m-am gândit dacă drumul muzicii este cel potrivit pentru mine, chiar dacă cei din jurul meu îmi spuneau că am talent.
Dacă mi-aș fi dorit să fiu altcineva pe lumea aceasta, dacă aș fi avut puterea să mă pun în pielea altcuiva, acela ar fi, fără doar și poate, maestrul FLORIN PIERSIC. Pentru toate motivele din lumea asta mare și poate pentru unul singur - pentru emoția sa, pentru felul acesta nemaipomenit pe care-l are, reușind să captiveze atenția, să-ți prindă sufletul într-o vâltoare din care nu-ți dă drumul mult timp. După părerea mea, la capitolul popularitate, Florin Piersic este simbolul fruntaș al teatrului și filmului românesc, din toate vremurile!
Vedeți voi, dragii mei, mie nu mi-a plăcut niciodată să dau bir cu fugiții. Nu! Mi-am asumat fiecare decizie din viață și am încercat mereu să găsesc parte din cea mai bună variantă pe care mi-o imaginez eu despre mine. Nu m-am dat lovit, n-am încercat să fac altceva ca să nu-mi asum răspunderea pentru ceva. Și poate și de asta eu mă mândresc cu faptul că sunt un om demn, care doarme liniștit noaptea pe perna lui, căruia nu i se poate reproșa ceva reprobabil și care mereu a avut o vorbă bună pentru fiecare.