Secret absolut. Nimeni nu știa prea bine ce se întâmplă în acest al nouălea capitol (deși, inițial, George Lucas promisese 12, dar asta se întâmpla în 1977). Prin urmare, a venit ziua cea mare și noul „Războiul Stelelor” s-a concentrat pe un personaj feminin, o fată tânără, fără prea mult șarm, Daisy Ridley, care mai apăruse în câteva episoade, dar și în „Crima din Orient Express” ori în „Iepurașul Peter”, după o „Ofelia”, care a avut premiera la Festivalul de la Moscova, unde a luat și premiu. Alături de ea, un personaj-fantomă, Carrie Fisher, care ne-a părăsit pe 27 decembrie 2016, culmea coincidenței: stingându-se la Spitalul din Los Angeles, care îi poartă numele lui Ronald Reagan, fost președinte, dar și actor. Nelipsitul, de câțiva ani încoace, Adam Driver (un fel de Dragoș Bucur al lor), este o prezență ambiguă în scenariu. Există doar două constante în această aventură, care durează de 42 de ani: Anthony Daniels, vocea lui Ce-3PO, roboțelul adorabil, un fel de Omul de Tinichea (din Vrăjitorul din Oz) mai elaborat, și John Williams, compozitorul genial, care pe 8 februarie, cu o zi înainte de Oscaruri, va împlini 88 de ani și sper să i se dea o statuetă! În general, este un casting politically correct. Avem afro-americani, asiatici, de toate. Multe efecte speciale, unele foarte sofisticate, în comparație cu debutul, mutanți câtă frunză și iarbă, o tablă de șah cu piese originale, direct holograme, o petrecere păgână… Momentul cel mai tulburător rămâne apariția lui Harrison Ford, parcă mai cuceritor ca niciodată, plus duelurile de modă nouă cu săbii cu laser, iar pe genericul final și câteva nume românești la efecte speciale și la bucătari-șefi. De văzut pe IMAX și să nu uităm că premiera a fost simultan pe tot Globul. Mulțumim, Disney!
Read more: La taifas cu... STAR WARS: ASCENSIUNEADupă un remarcabil documentar, strălucitul Roland Emmerich (autorul lui „Independence Day”, din 1996 și 2016, după ce ne-a speriat cu „2012”, sfârșitul lumii, în 2009) vine cu, poate, cel mai reușit proiect al său de 2 ore și 18 minute tangențial despre atacul japonezilor de la Pearl Harbour, din decembrie 1941, și șase luni mai târziu cu „Bătălia de la Midway”, una navală, în care rolul avioanelor va fi unul zdrobitor. Se vede că bugetul a fost de 100 de milioane de dolari! În rolurile principale, unul dintre actorii din „Îngeri în America”, Patrick Wilson, aproape de nerecunoscut este: Woody Harrelson (amiralul), ca de altfel și Dennis Quaid, în sensul rău al cuvântului. Cel mai tare se empatizează cu Dick Best (alias Ed Skrin, pe care-l știm din SF-ul „Alita” ori din recentul „Maleficent”).
Read more: La taifas cu... BĂTĂLIA DE LA MIDWAYA durat ceva până a apărut noul episod, din teama producătorilor că nu va fi la fel de bine primit precum cel dintâi. Dar a fost un foarte mare succes. Nu știm exact dacă inițial lumea n-a cumpărat biletele decât din curiozitate, însă cu siguranță că nu le-a părut rău. Cum e moda mai nou, se face un slalom în timp, ne întoarcem în trecut, revenim în prezent, și tot așa. O ocazie de a le vedea pe cele două surori, din fragedă copilărie, în cazul în care am ratat prima parte sau am mai uitat din ea. Cel mai amuzant rămâne omul de zăpadă: Olaf, care are replici haioase și destinde atmosfera, chiar și în momentele cele mai ciudate. Nu se uită în scenariu de importanța mediului, de o conlocuire pașnică, de povestea de dragoste a părinților, poate ceva mai complicat de explicat copiilor, și de afecțiunea sinceră a Annei pentru Elsa. Regele Agnarr, în original, are vocea lui Alfred Molina, pe care-l știm bine din „Frida” și din „Chocolat”. Evident, nu putea să lipsească un personaj de culoare, care și în realitate este un afro-american, Kristoff rămâne îndrăgostit lulea și este disperat să își ceară aleasa în căsătorie și mai ales să-i ofere și un inel. Culorile sunt spectaculoase, e realmente o atmosferă de basm, știm bine, inspirată de Hans Christian Andersen. Muzica e stranie și greu de uitat, iar Crăiasa Zăpezilor transformă un tsunami într-un munte de gheață. Teoria apei care are memorie e pusă în practică, deși inițial, când o enunță Olaf (Josh Gad în original și Mihai Bobonete în varianta românească), nimeni nu-l ia în serios.
Read more: La taifas cu... FROZEN IIUn succes colosal de casă, pentru că e mai comod să vezi pe ecran cum ai putea fi teleportat în alt spațiu, respectiv în junglă, dar și în alt trup, altă generație și altă culoare (de piele), sau chiar și în vreun patruped adorabil! Prima variantă, cea cu Robin Williams, era poate mai tandră. Sunt aproape 25 de ani de atunci. Subliminal, ideea este să nu fii excesiv de curios, că nici nu știi ce te poate aștepta. Episoadele recente din 2017 și 2019 îi aparțin lui Jake Kasdan, un regizor, scenarist, producător și actor. Acum s-a bazat pe mai mulți actori celebri, de la Dwayne Johnson la Jack Black și mai ales Danny DeVito, fără a-l ignora pe Danny Glover. Întâlnirile cu personajele fantastice îți dau fiori. Pretutindeni maimuțe și mai ales struți, care au grijă să participe masiv la amuzarea celor care au ajuns până acolo, într-o lume paralelă, care uneori se întrepătrunde cu cea de zi de zi. Interesant e că dispar divergențele de vârstă dintre personaje! Povestea în sine e destul de puerilă, iar pelicula a fost anume lansată în Ajun de Crăciun pentru ca să ne mai descrețească frunțile și să se prefere mersul la cinema, unei croaziere cu tot felul de surprize! Și e și destulă zăpadă cât să ne facem pofta. Modernizarea poveștii se rezumă la niște efecte speciale de care nu era lipsit nici primul episod, doar că acum sunt mai elaborate! Poate ar fi mai înțelept să nu-i cereți lui Moș Crăciun să vă aducă un joc Jumanji. Eventual să-i scrieți pentru un struț, că face și ouă! Și ar ieși un cozonac, mai ceva ca-n rețetele lui Păstorel Teodoreanu, cu 24 de gălbenușuri!
Read more: La taifas cu... JUMANJIPentru că tot e trendy să aduci pe ecrane remake-uri sau continuări sequel (urmări), un nou „Star Wars” și un „Jumanji”, plus foarte așteptatul „Top Gun” nu putea fi ratat „Shining”-ul lui Stanley Kubrick după o poveste a lui Stephen King, de curând fiind restaurată pelicula și prezentată la Berlinală. Cel care s-a încumetat să fie continuatorul lui Jack Nicholson este Ewan McGregor, care încearcă să recreeze inclusiv scena chipului turbat din tocul ușii. De astă dată este povestea puștiului traumatizat de șederea la un hotel bizar, plin de personaje și întâmplări paranormale. Ca să mai complice puțin lucrurile și să fie și politically corect, apare o adolescentă, bun medium: Abra Stone, în realitate o adolescentă de 13 ani, Kyliegh Curran. Un rol foarte important îl are decorul, care-ți dă senzația că ești participant direct la visele rele și obsedante ale originalului din 1980, un horror psihologic care a dat fiori spectatorilor. Imaginile create de o imaginație speriată sunt înfricoșătoare, chiar dacă se folosesc, cu multă abilitate, de frumusețea și rafinamentul Rebeccăi Ferguson, fata cu pălărie, pentru o întrupare a Necuratului. Efectele sonore sunt foarte izbutite, dând o stare de neliniște din care cu greu își revine spectatorul. Muzica este semnată de The Newton Brothers, care au compus și pentru „Avengers: Endgame/„Răzbunătorii: Sfârșitul jocului”. Și totuși comparația cu originalul e imposibil să n-o faci. Acolo scenariul te ținea cu sufletul la gură și rămânea întipărit în memorie chiar și după zeci de ani. Misterul era mai mare și protagonistul mai dezaxat.
Read more: La taifas cu... DOCTOR SLEEPFrații Dardenne, Jean-Pierre și Luc, asemenea lui Radu Mihăileanu în „La source des femmes” / „Izvorul femeilor”, din 2011, se concentrează pe lumea arabă. Belgienii, însă, merg mai departe spre extremiști și pericolul de a te trezi cu un adolescent fanatic în casă. Lucrurile degenerează, Coranul reinterpretat devine un pericol și chiar puștiul pune la cale să-și ucidă profesoara, doar pentru că este femeie și i se pare lui că nu-i destul de credincioasă. Actorul din rolul principal, Idir Ben Addi, este la debutul său strălucit și înfricoșător totodată, care le-a adus cineaștilor Premiul pentru regie, la Cannes, în 2019, deși poate mai drept ar fi fost să i se decerneze lui Pedro Almodovar pentru „Durere și glorie”/„Dolor y gloria”, dar n-a fost pe placul lui Inarritu, președintele juriului. Pentru spectatori e o ocazie de a descoperi detalii dintr-o religie care ne este mai puțin cunoscută și câteva eventuale soluții de a trata, cu înțelepciune și tact, asemenea situații. Răzvrătirea lui Ahmed, influența nefastă a unui imam și disprețul pentru cea care încearcă să-l aducă pe drumul cel bun sunt ingredientele acestei pelicule extrem de intense. Ideea că moartea nu-i cu nimic mai mult decât o mușcătură de țânțar evident că tulbură, din principiu. Personajul nostru principal nu e salvat nici măcar de iubirea pentru o fetiță de vârstă apropiată, pe care, încetul cu încetul, o îndepărtează cu dispreț. Rămân întrebarea și nerăbdarea de a afla dacă Ahmed mai este recuperabil pentru o societate, măcar aparent, normală. De altfel, scenariul a fost marele învingător la Valladolid, în Spania.
Read more: La taifas cu... TÂNĂRUL AHMEDFără îndoială este cel mai bun film străin al anului, care se apropie de sfârşit! Chiar dacă Joker a făcut mai multă vâlvă, şi Downton Abbey ne-a amintit de savoarea rafinată a foiletoanelor englezeşti de altădată, Ford vs Ferrari (acesta e titlul original) vă ţine cu sufletul la gură până în ultima clipă, vă face să vă simţiţi la curse, nu în public, ci vă creează iluzia că sunteţi la volan, detaliile sunt fascinante pentru noi, muritorii de rând, şi e ocazia să descoperim o poveste adevărată! Mai mult decât atât, de la „Bunul Will Hunting”, n-am mai văzut o asemenea chimie între protagonişti: Matt Damon, pe atunci cu Ben Afleck, iar acum cu Christian Bale (clar candidat cu mari şanse la Oscar, şi nu numai!).
Read more: La taifas cu Marea provocare: Le Mans ’66!Entuziasmul spectatorilor este unul pe măsura afecțiunii pe care o poartă românii minunatei lor regine, Maria. După impresionantul documentar, pe care l-a făcut John Florescu, a urmat acest lungmetraj, inspirat din fapte reale, cu actori și care se deschide și se închide cu imagini de arhivă, luate din Franța și comentate, în engleză, despre sfârșitul Primului Război Mondial și încoronarea de la Alba Iulia. Discursul lui Brătianu (remarcabil și subtil interpretat de Adrian Titieni), prim-ministru în acea vreme, e spus cu multă convingere și durere, tot în limba lui Shakespeare (deși n-aș fi foarte sigură că Tratativele de la Paris nu s-au ținut în limba lui Molière, însă pentru noi e o bună ocazie de a descoperi detalii istorice, care nu sunt la îndemâna oricui). Întâlnirea dintre „Tigrul” Clémenceau și „Leoaica” (pe care a interpretat-o Roxana Lupu, o actriță cu experiență într-ale capetelor încoronate, din serialele britanice) e, de asemenea, unul dintre momentele care vor rămâne în amintirea privitorului.
Read more: La taifas cu… MARIA, REGINA ROMÂNIEISuverana Răului nu știm de fapt dacă este chiar personajul Angelinei Jolie sau cel al Reginei splendide și otrăvite: Michele Pfeiffer. Povestea e un fel de continuare la „Frumoasa din Pădurea Adormită” interpretată de Elle Fanning (care a făcut anul acesta parte din juriul de la Cannes și pe care a luat-o și Woody Allen, în cea mai recentă producție a sa „O zi cu ploaie la New York”), o blondă ideală și la propriu, și la figurat. Avem și un prinț, cam șters ce-i drept, și o pisică tratată cu foarte puțină simpatie, un fel de prelungire a vrăjitoarei. Ca să nu se folosească termenul neaoș de nașă, se ajunge la un ingenios subterfugiu de traducere, ea devenind Zâna Ursitoare. Scenariul este destul de simplist și binecunoscut: pacea în lume, după ceva lupte crâncene.
Read more: La taifas cu... MaleficentAnul acesta s-a dovedit a fi la modă întinerirea actorilor. De la De Niro și Pacino, la Scorsese, firește prin efecte speciale și diverse alte trucuri. În cazul de față este vorba despre Will Smith (cel care a fost cândva Prințul din Bel-Air și duhul recentului Aladdin, unul dintre Bărbații în negru sau Ali, boxerul Mohamad Ali), care nu joacă împreună cu fiul său așa cum s-ar fi putut crede, ceea ce s-a întâmplat când puștiul era încă mic în „The Pursuit of Happyness” în 2006. Acum e povestea unui ucigaș cu simbrie, care vrea să se lase de meserie și pe urmele lui e trimisă un fel de clonă, mai tânără și mai eficientă.
Read more: La taifas cu... GEMINI MANAntonio Banderas e aproape de nerecunoscut în personajul care se vrea un Almodovar, cineast nesigur pe propriile sale creații, de acum peste trei decenii, restaurată și prezentată la Cinematecă. Stilul său de joc nu numai că i-a adus un premiu la Cannes, dar este atât de nuanțat și pe alocuri de un umor nebun, încât parcă ți-ai dori să vezi și să tot vezi această peliculă. Scenariul e construit cu întoarceri în timp, în copilăria lui Salvador, care pentru că avea voce fusese ales la cor, și scăpase de orele de geografie și de anatomie, materii pe care le va învăța, direct, în practică, pe prima datorită călătoriilor pe la festivaluri cu producțiile sale, iar pe cea de-a doua, din pricina unei sănătăți șubrede și „asezonate” cu ceva băutură nocivă, în doze mari, plus heroină.
Read more: La taifas cu... Banderas şi Almodovar