Main menu

header

La taifas cu... Venom

S-a păstrat titlul original, și la noi, dar e bine de știut că de fapt înseamnă ve­nin/otravă și este un SF, cu Tom Hardy, poate mai puțin fermecător ca de obicei, dar dispus să se autoironizeze, în pielea unui ziarist concediat, în urma unei an­chete, și care se trezește locuit de o enti­tate periculoasă. Iubita din scenariu e ex­­trem de talentata Michelle Williams, care o întruchipa cândva pe Marilyn Mon­roe. Cum este ecranizarea unor benzi de­senate, cu supereroi, chiar dacă de data asta nu există neapărat un personaj pozitiv, în mod sigur există și unul ultra­negativ: Riz Ahmed, un britanico-pakista­nez, pe post de savant nebun, care are tot felul de invenții bizare, ce invariabil duc la apariția unor mutanți fioroși și veș­nic flămânzi, și cu un glas cutremurător. Caftelile sunt dintre cele mai sofisticate, urmăririle de asemenea. Pelicula, la limită, este una de groază într-un ritm dement, în 3D, firește, în care avem și o pisică, de fapt un motan pe care-l cheamă Domnul Belvedere. Genericul final este nesfârșit, având în vedere că sunt enorm de multe efecte speciale, și extratereștrii nu mai sunt așa ca-n E.T., ce-i drept mai puțin atașanți, dar nu-s de lepădat, chiar dacă seamănă cu o găleată cu smoală, care poate lua diverse forme. Dacă veți avea răbdare să stați până la sfârșit, veți constata că veți fi răsplătiți cu o animație, cu Spiderman, după ce v-ați delectat cu imaginile fabuloase din San Francisco. Și o veste bună pentru fani: e o poveste care încă nu s-a sfârșit. Un rol aparte îl are și o clepsidră care e tot mai la modă, inclusiv pentru copii, ca să măsoare cât durează spălatul pe dinți.

Read more: La taifas cu... Venom

La taifas cu... Johnny English

Rowan Atkinson, alias Mister Bean (Fasolică), a intrat iar în pielea personajului Johnny English, un agent secret atipic, încurcă-lume și dispus să inventeze tot felul de situații comice. Sigur că-l ajută mult și fizicul. Trailerul este unul absolut senzațional și publicul nostru se bucură de orice nou episod haios. Premiera în România a fost chiar înaintea Marii Britanii, și regizorul David Kerr, actor inițial, născut la Belfast și care a studiat la Cambridge, încearcă să-și cucerească fanii nu numai bazându-se pe popularitatea eroului principal, ci și pe cea a Emmei Thompson, care întruchipează un prim-ministru ironizat, cu mult talent. Splendida Olga Kurylenko e un fel de James Bond Girl, de altfel aluzia la celebrul spion este permanentă, inclusiv la gadgeturile lui sofisticate și ușor de încurcat, pentru a crea haos. Nici mașinile nu sunt de lepădat și telefonul mobil care sună pe acordurile melodiei Rasputin în cel mai nepotrivit moment e de un haz nebun. Ideea unui atentat în Scoția la o întâlnire politică nu e originală, dar pică bine în tot contextul. Figura negativă e interpretată de un american, Jake Lacy, un tip fermecător și mare specialist IT-ist. Surpriza o constituie prezența unui nume răsunător care dispare repede din script: Charles Dance. Filmul e o călătorie prin destinații de vis precum Londra sau sudul Franței. Johhny English pare însă mai bun profesor al unor copilași decât mare salvator al Planetei. Realitatea virtuală îl pune în mare încurcătură și poate că ar fi bine să reflectăm la asta. Și atenție la magneți!

Read more: La taifas cu... Johnny English

La taifas cu... Momo

O comedie franțuzească pentru toate vârstele și mai ales dedicată tuturor mamelor, pentru că e tratat subiectul cu o enormă tandrețe, chiar dacă aparent e destul de crud, așa s-ar putea defini „Momo”. Un cuplu fără copii, interpretat de Christian Clavier, alias Asterix, dar și tatăl din „Cu ce ți-am greșit, noi, Doamne?”, de neuitat în „Vizitatorii”, dar și dintr-un „Napoleon” de televiziune, e pe ecran soțul lui Catherine Frot, genială în „Marguerite”, unde interpretează o bogată excentrică pasionată de muzica de operă și convinsă că o și poate interpreta (în varianta americană, e jucată de Meryl Streep în „Florence Foster Jenkins”), dar și în „Dineu cu proști” ori „Ce știi tu despre mine” (alături de Catherine Deneuve). Ei bine, acest cuplu, fără copii, se trezește într-o bună zi că ar avea un băiat, cu un ușor handicap de vorbire, greu de priceput ce spune, pentru că este surd, și o viitoare soție nevăzătoare și care stă să nască, însoțită de un câine, care face toți banii, Schnell, și care nu răspunde decât comenzilor în… nemțește. Textul este de fapt o piesă de teatru, scrisă, ecranizată și jucată de Sébastien Thiery. Al doilea realizator, Vincent Lobelle, e și el scenarist, în 2008 a făcut un film despre o petrecere cu vampiri. Misterul se păstrează până în ultimul moment și sunt multe răsturnări de situație, plus o scenă, extrem de duioasă, cu un tren de jucărie, mai ceva ca în „Octav”. Scena din supermarket, cu cerealele de mic dejun, pare de un absurd înspăimântător, care se limpezește spre final, dar și una disperată, când virtualul tată rămâne fără o mașină, la care ține cel mai mult pe lumea asta. De fapt este o nouă variantă ca și în românescul „Un prinț și jumătate” de a-ți recrea o familie completă, fără acte doveditoare!

Read more: La taifas cu... Momo

La taifas cu... Fantomele lui Ismael

Această dramă-thriller a avut o premieră spectaculoasă, în deschiderea Festivalului de la Cannes, de anul trecut. Cu o distribuție de mare succes la publicul internațional, dar și românesc, căci Charlotte Gainsbourg și Marion Cotillard au și fanii lor locali. Scenariul e greu de urmărit, din pricina nerespectării unei ordini cronologice, ceea ce e la modă în ultima vreme. Influența lui Hitchcock e mai mult decât vizibilă, regizorul Arnaud Desplechin (care a fost cândva în vizită la Institutul Francez, din București, unde au rulat „Regii și Regina” din 2004 și „O poveste de Crăciun” din 2008, ambele cu același Amalric), are impresia că poate reconstrui atmosfera din „Rebeca”, cu deosebirea că acum cea care părea dispărută pentru totdeauna, Carlotta, revine după 21 de ani, 8 luni și 6 zile. E vis, e realitate? Totul într-un decor marin, cu un aer de vacanță ratată. Lui Ismael îi va fi greu să aleagă, și rolul i-a fost încredințat lui Mathieu Amalric, cel care între timp a ajuns și el realizator, numai că aici face excepție și doar joacă un posibil iubit/soț destul de neconvingător. Ca să pară mai spectaculos, se recurge la un truc în film și e cooptat și un june-prim de succes, Louis Garrel, care încurcă și mai tare posibilele idile. Scenariul și dialogurile sunt semnate, pe lângă Arnaud, de două femei, Julie Peyr (pe care am mai întâlnit-o și în genericul de la „Jimmy P.”, iar cu Amalric) și Léa Mysius. De remarcat tabloul, portretul nevestei dispărute, care pare o aluzie la o capodoperă din 1944: „Laura”, semnat de inconfundabilul Otto Preminger, cu splendida Gene Tierney.

Read more: La taifas cu... Fantomele lui Ismael

La taifas cu... Călugăriţa

Regizorul Corin Hardy a pornit de la o poveste cu nuanțe paranormale pe care a situat-o în 1952 și a filmat-o în România, la Mogoșoaia, unde realmente a existat un orfelinat care apare în scenariu, chiar dacă s-a mai turnat un pic și în America. Cei de la Castel Film au reușit să construiască prin decoruri și costume o atmosferă horror, dintre cele mai realiste. Sigur că au existat și efecte speciale, dar inclusiv biserica din Mănăstirea Sfânta Carta a fost o creație scenografică, extrem de izbutită, între altele și pentru că nu s-a putut folosi o capelă reală, la noi fiind interzisă filmarea în interiorul spațiilor aflate sub jurisdicția duhovnicească. Castelul Corvinilor din Hunedoara a devenit și el vedetă, precum și Castelul Bethlem, din Criș, deși s-ar fi dorit Branul, care e însă mult prea puțin generos ca spații, pentru a face loc unei întregi echipe de producție, iar Biertan apare doar cu numele care sună misterios. Apropo, înainte să se apuce de treabă, un preot ortodox a oficiat o slujbă de bun augur! Printre actori s-a numărat Taissa Farmiga (sora Verei, care a lucrat cu Nae Caranfil, în „Closer to the Moon”, și care apărea în „The Conjuring”/„Trăind printre demoni” 1 și 2). Belgianul Jonas Blouquet este fiul lui Isabelle Huppert, în nominalizatul la Oscar „Elle”, iar Maria Obretin a lucrat și ea cu Nae Caranfil în „6,9 pe scara Richter”, și Ingrid Bisu, care e deja stabilită la Los Angeles, a avut o apariție în „Toni Erdmann”, ajuns și el la Oscaruri, pentru peliculele într-o limbă străină și coproducție autohtonă.

Read more: La taifas cu... Călugăriţa

La taifas cu... Alpha

De data aceasta, Alpha nu este o bancă, ci un lup sau mai bine zis o lupoaică, interpretată de un patruped pe nume… Chuck, totul petrecându-se acum 20.000 de ani, într-o lume sălbatică, primitivă, în care firește că vânătoarea este esențială, iar moartea este tratată cu destulă detașare, fiind definită, foarte poetic, ca o plecare la străbuni. O turmă de bizoni pare să fie sfârșitul pentru un tânăr viitor șef de trib. Arta supraviețuirii e foarte bine zugrăvită în acest scenariu atașant, în care personajul principal e greu de definit, inițial, dacă este băiat sau fată. Confuzia cred că este voită și funcționează până la un punct. Keda e interpretat de Kodi Smit-McPhee, un actor australian, cu care ne-am mai întâlnit și în recenta „Planeta Maimuțelor” sau „X-Men” din 2016. Pe tatăl lui, din film, îl știm din „Atomic Blonde: Agenta sub acoperire” și este un islandez cu un nume complicat: Jóhannes Haukur Jóhannesson. Regia i-a fost încredințată lui Albert Hughes, care de la 12 ani s-a apucat de meserie și a fost de șase ori producător și de zece ori realizator. Încercarea omului de a îmblânzi fiara e tratată cu multă răbdare și ingeniozitate, ajungându-se la o comuniune aproape perfectă. Din dușmani de moarte, cei doi devin inseparabili și aproape că funcționează mai bine decât cu semenii lor. Natura e sublim imortalizată și firește fără niciun strop de poluare, pentru că să nu uităm când e imaginat că s-ar petrece această aventură memorabilă, care străbate mai multe anotimpuri și se desfășoară undeva între cer și pământ.

Read more: La taifas cu... Alpha

La taifas cu... o femeie fantastică

Câștigătorul Oscarului pentru cel mai bun film într-o limbă străină a profitat de valul „Me too” (care l-a… înecat și pe Depardieu, între timp) și mai mult decât atât, o frumoasă și expresivă transgender: Marina, a cucerit publicul de pretutindeni, fără îndoială și datorită regizorului chilian, după mamă, și argentinian, după tată, Sebastian Lelio, care deja își făcuse un enorm renume cu „Gloria”, în 2013, când contracandidase la Berlin cu Călin Peter Netzer, pe atunci cu „Poziția copilului”, iar acum cu „Ana, mon amour”. Rolul principal de astă dată i-a fost încredințat Danielei Vega Fernandez, transgender și în viața reală și cântăreață, cu voce de operă, de la San Diego, Chile. Povestea din scenariu vrea să sensibilizeze publicul față de această minoritate adesea hulită, încercând să creeze o figură extrem de atașantă. După moartea iubitului, firește familia acestuia o va trata oribil. E interesant de descoperit o lume greu accesibilă altfel, plină de complexe și de drame, adesea nemărturisite, chiar bine ascunse. Titlul pare mai degrabă al unei producții de serie, cu super eroi, când în realitate e o dramă, greu de înțeles de o majoritate opacă. Marina de pe ecran are un iubit mult mai în vârstă și însurat pe deasupra și o atracție pentru același sex. Când el moare, întreaga ei existență e profund dată peste cap. Contrar prejudecăților, cei doi chiar se iubeau. Muzica e fascinantă și imaginea fabuloasă, de o originalitate fără egal. Nu ratați această peliculă, care din când în când e repro- gramată pe marile noastre ecrane.

Read more: La taifas cu... o femeie fantastică

La taifas cu... un om integru

În aproape două ore avem o radiografie extrem de interesantă a societății iraniene actuale, atât de asemănătoare cu cea din multe alte țări de pe această planetă. Conflictele în principiu sunt cam aceleași. Vecini imposibili, dorință de îmbogățire cu orice preț, construcții ilegale… Filmul a fost interzis la el în țară, unde poate fi văzut doar ilegal, ca pe vremuri casetele de la noi, doar că, firește, între timp, s-a inventat DVD-ul, așa cum puteam constata din pelicula care a cucerit Berlinala și a umflat Ursul de Aur, acum ceva vreme: „Taxi” al celui care de ani întregi este cu domiciliu forțat la Teheran: Jafar Panahi. Realizatorul capodoperei de față „Un om integru” a câștigat premiul cel mare la secțiunea Un Certain Regard și este Mohammad Rasoulof, care s-a născut la Shiraz, în 1972, și este un cineast independent și la propriu, și la figurat. De neuitat este declarația lui referitoare la pământul de unde se trage. E asemenea unui tată, pe care-l iubești, dar care, din păcate, are darul beției și din când în când îți arde o mamă de bătaie. Pentru rolul principal masculin a fost ales Reza Akhlaghirad (culmea ironiei: poartă numele mult iubitului de unii și hulit de alții Șah Reza Pahlavi).

Read more: La taifas cu... un om integru

La taifas cu... BLACKkKLANSMAN

Când a început ediția de anul acesta a Cannes-ului, toată lumea se gândea că Spike Lee va veni cu o poveste neagră și la propriu, și la figurat. În primul rând extrem de sumbră. Lucrurile n-aveau deloc să stea așa. Doar că, atâta vreme cât încă n-are loc vizionarea, fiecare e dispus să-și dea cu presupusul. Americanul cu față de șoricel, cu ochelari stil Harry Potter, a produs peste 35 de filme din anii ’80 până acum și în cei 61 de ani de viață, pe care i-a început în Atlanta, Georgia (pe care noi, europenii, am descoperit-o în „Pe aripile vântului”), a creat filme extrem de interesante de la „Malcolm X” la „Febra junglei” și a fost nominalizat la două Oscaruri, la care cu siguranță va ajunge anul ce vine. Obsesia lui dintotdeauna a fost Michael Jackson, căruia i-a dedicat și un documentar în 2016 și și-a botezat chiar unul dintre copii Jackson. Noua lui creație, la limita dintre dramă și comedie, e o poveste nebună, nebună, nebună, cu un negru (John David Washinton), care se dă drept un rasist feroce și-l antrenează în acest joc palpitant pe colegul lui, evreul (Adam Driver, pe care l-ați admirat deja în „Stars Wars” și mai ales în „Paterson”, șoferul de autobuz poet, și, mai nou, în fantezia lui Terry Gilliam „Omul care l-a ucis pe Don Quijote”). Firește că există și un personaj absolut diabolic, întruchiparea răului și a KuKluxKlan-ului, și, incredibil, dar adevărat, totul se bazează pe o întâmplare reală care s-a petrecut la Departamentul de Poliție din Colorado Springs. Surpriza cea mai mare pe care o veți avea este prezența lui Harry Belafonte, care are peste 90 de ani și pe care nu-l vom uita niciodată pentru genialul șlagăr: „Try to remember” (dacă tot suntem în septembrie!).

Read more: La taifas cu... BLACKkKLANSMAN

La taifas cu... Incredibilii 2

După succesul incontestabil al primului episod, s-a lucrat și la următorul, care oricum nu pare a fi cel de pe urmă. Niște supereroi atipici, un cuplu cu trei copii, dintre care sugarul e cel mai spectaculos, au de luptat cu răufăcătorii, care sunt reprezentați de o afurisenie dornică să stăpânească, prin puterea gândului și a unor ochelari speciali, care aduc cu cei de IMAX, pe toți posibilii salvatori ai Planetei. Deși păreau că i-am descoperit de curând pe acești viteji, ei n-au intrat pe ecranele lumii așa recent, ci în 2004, dar au lăsat urme adânci, cu un SF de animație original și… mascat. Un fel de Zorro al zilelor noastre, doar că mai au și ceva lasere în priviri și se pot multiplica, atunci când te aștepți mai puțin. Și să nu-l uităm pe prietenul familiei, pe cel care nu scuipă foc, ci gheață: ciocolatiul Frozone (cu glasul lui Samuel L. Jackson). Mai există două nume extrem de cunoscute care-și împrumută vocea: Ambasadoarea e cu timbrul Isabellei Rosselini, iar scorpia de Evelyn Deavor e Catherine Keener. Elasticgirl e un fel de mamă-eroină, și vorbește prin intermediul lui Holly Hunter, firește toate acestea în varianta nedublată. Tare reușită e și scurta animație, care precede povestea, una duioasă și gustoasă.

Read more: La taifas cu... Incredibilii 2

La taifas cu... Meg

Dacă tot e vară și merge lumea la mare, la noi problemele sunt șoselele, la ei rechinii, că se pare că nu-i deranjează înghesuiala/supraaglomerația chiar, de pe plaje și din apă! Cine ar fi putut mai bine să le vină de hac în Oceanul Pacific, care ar trebui să fie unul calm, după cum îi spune și numele, decât curajosul și forțosul Jason Statham, care pornește în adâncuri în căutarea unui specimen preistoric: un megalodon, pe scurt MEG. Firește pentru o stație de lucru ultramodernă, pe care ar fi invidiat-o, cu siguranță, și neîntrecutul savant Jacques-Yves Costeau, trebuia să existe și un sponsor, normal creionat ca ridicol și antipatic. Rolul i-a fost atribuit lui Rainn Wilson, care și în viața reală este și om de afaceri pe lângă producător, regizor, scenarist și actor de comedii tv și lungmetraje, precum cel de față. Povestea în sine e destul de naivă, salvată însă de șarmul lui Suyin, o chinezoaică delicată, care are și o fetiță (pe ecran) absolut adorabilă, Meiying, interpretată de grațioasa Sophia Cai, născută la Shanghai, de altfel filmul este o coproducție chino-americană, cum e la modă mai nou.

Read more: La taifas cu... Meg