Main menu

header

La taifas cu „Emigranţii“

Titlul articolului nu se referă la scenariu, ci la regizor, care este francez, Guillaume Canet, și la soția sa, Marion Cotillard (oscarizata Piaf din „Viața în roz”), protagonista, ambii implicându-se într-un film care se petrece peste Ocean, la New York, în 1974. Doi frați, Chris (Clive Owen, partenerul Oanei Pellea din „Copiii Tatălui”) și Frank (Billy Crudup din „Inamicul public” cu Johnny Depp și aceeași Cotillard), au niște destine total diferite. Firește, cel mai cuceritor face ceva pușcărie, în vreme ce celălalt e… polițist. Și încă unul de mare viitor. Zadarnic încearcă să-și aducă ruda pe calea cea bună, tentațiile sunt prea mari. Pe fir mai intră încă o domnișoară, întruchipată de foarte senzuala Mila Kunis („Lebăda neagră”, alături de Natalie Portman și Vincent Cassel). Cel care încearcă să păstreze un oarecare echilibru este Leon, un James Caan tare îmbătrânit și cănit (a se vedea părul vopsit!). Scenariul este co-semnat de James Gray, care, anul trecut, venea la Cannes cu propria regie la „Imigrantul”, cu aceeași Marion Cotillard („Viața în roz”), de te întrebi dacă n-a fost un fel de schimb în natură, europeanul și noneuropeanul făcându-și servicii reciproce. E interesant de văzut dacă până la urmă realmente și în cazul neamurilor „sângele apă nu se face”, atunci când se îngroașă gluma și pare că nimic nu mai poate să îndrepte niște relații de familie. Pe lângă o peliculă cu pac-pac, autorii au grijă să ne ispitească, în egală măsură, cu idile, terminate sau în curs de desfășurare, pentru că altfel ar fi fost greu să rezistăm 144 de minute. Oricum, precis că ați identificat măcar un actor preferat!

La taifas cu o prinţesă

După deschiderea Festivalului de la Cannes, „Grace de Monaco” a ajuns și pe ecranele noastre, chiar mai devreme decât peste Ocean, și, mai ales, într-o variantă necenzurată. Lansarea la București a fost însoțită și de o petrecere grațioasă și stilată, după cum se sugera la dress code-ul de pe invitație, la Palatul Bragadiru, unde am retrăit inclusiv emoția unor fotografii polaroid, instantanee la minut. Cât privește feerica poveste din Monaco, australianca Nicole Kidman pare născută pentru acest rol, iar momentele, chiar și cele mai tensionate din familie, dau o notă de veridicitate unui destin aparent ca în povești, dar care n-ar trebui idealizat din naivitate sau necunoaștere. Eleganța desăvârșită a actriței americance, regretul că a fost nevoită să-și întrerupă cariera, prezența lui Hitchcock (Roger Ashton Griffth), chiar dacă una parțial imaginară, la Monte Carlo, toate astea fac publicul cunoscător sau mai puțin cunoscător să fie fermecat de șansa de a pătrunde în culisele unei existențe mult comentate și urmărite prin reviste, la radio sau la tv. Singurul prieten al vedetei hollywoodiene ajunsă într-o familie cu sânge albastru, de pe vechiul continent, pare a fi un preot, interpretat cu multă dăruire de Frank Langella. Tim Roth este Rainier și se lăuda la conferința de presă că, spre deosebire de Nicole, nu trebuia să răspundă unor așteptări, pentru că lumea știa mult prea puține despre acest favorizat al sorții. Printre alte prezențe remarcabile se numără Maria Callas (Paz Vega) și Aristotel Onasis (Robert Lindsay), dar și Charles de Gaulle (Andre Penvern), prezentat ușor cam ridicol, dar se pare că urmașii (spre deosebire de cei ai Principesei) nu s-au revoltat, ignorând pelicula!

La taifas cu Maleficent

Sigur că titlul pare bizar, dar este numele personajului principal interpretat de o Angelina Jolie (care e și producător executiv), devenită aproape transparent de subțire și care joacă rolul unei zâne uitate printre ursitoare, Malefica, și căreia i se mai taie și aripile splendide, din răzbunare; prin urmare, la rândul ei blestemă o splendidă copilă, ca la 16 ani să devină cea pe care o știm din povestea lui Charles Perrault și nu numai: „Frumoasa din Pădurea Adormită”. Fetița serafică este Elle Fanning (sora Dakotei), care chiar are vârsta Aurorei, din basmul ultraecranizat și transformat și în balet cult. Firește că efectele speciale abundă și celelalte trei ocrotitoare cu puteri paranormale sunt prezentate ca un fel de piticuțe, doar capul rămânându-le la dimensiunea normală, una dintre ele fiind nimeni alta decât Imelda Staunton, binecunoscută din „Harry Potter”, unde era Dolores Umbridge. Sud-africanul Sharlto Copley este Stefan, tatăl, dispus să-și trădeze iubirea de primă tinerețe pentru putere! Fără îndoială, cel mai complicat i-a fost Angelinei, care s-a plâns mereu de nesfârșitele ore pe care i le lua să se îmbrace, să fie fardată și mai ales încornorată, la propriu! În schimb, a amuzat-o să devină vrăjitoarea cea rea, parcă invidiind-o pe cea din Oz-ul de altădată. Afurisita Jolie recreată, în carne și oase, după chipul și asemănarea otrăvitei și otrăvitoarei mame vitrege din Albă-ca-Zăpada, este o ființă cu care e bine să nu te întâlnești. Doar că ea declară, cu seninătate, că a fascinat-o încă din copilărie magnetismul colosal al vrăjitoarei. Cum se știe că are o slăbiciune pentru tot ceea ce înseamnă ecologie, mai totul se petrece într-o pădure fermecată, înspăimântătoare și misterios de frumoasă în același timp, mai cu seamă pe IMAX 3D!

La taifas cu Godzilla

Acum fix 60 de ani se năștea, pe ecran, mitul Godzillei, undeva în Japonia, la un regizor cu nume de mașină, Ishiro Honda (bun prieten cu Akira Kurosawa). Din categoria monștrilor King Kong sau chiar cel al lui Frankenstein, se vrea o metaforă la nesăbuita utilizare a armelor nucleare, firește, cu gândul la bombele de la Hiroshima și Nagasaki. Inițial o struțocămilă, mai exact o gorilă cu o balenă, devine, în varianta 2014, un fel de reptilă cu o față mai mult sau mai puțin umană, gata să salveze lumea de alte nenorociri (apropo: la Tokyo, Godzilla are statuie, iar la Hollywood, stea pe Bulevardul Celebrităților). Marea surpriză la începutul filmului este prezența lui Juliette Binoche în rolul unei mame și soție de savant (Bryan Cranston, pe care-l știm din „Argo”). Amiralul William Stenz este David Strathairn, care încearcă să controleze o situație, care în mod clar îl depășește. Povestea începe cu 40 de mineri dispăruți (premiera fiind cam odată cu drama din Turcia), se pomenește mai apoi de Japonia și de tsunami și cutremure, plus aluzii la centrala Fukushima și regiunea contaminată pentru cel puțin încă trei secole, cât să-și asigure un public cât mai larg. Se mai aduce vorba și despre americani și ruși, cu veșnica lor competiție, mai cu seamă din anii ’50, și se trece și prin Hawaii… Efectele sonore sunt extrem de izbutite și omniprezente, ca să creeze o tensiune fără margini, plus cele vizuale, cu distrugeri care nu sunt o noutate, dar funcționează de fiecare dată. E limpede că n-au făcut deloc economii la cheltuielile de producție! Dar partea cea mai spectaculoasă rămân imaginile de arhivă de la începutul peliculei, cu pregătirile și experiențele din Al Doilea Război Mondial.

La taifas cu #Selfie

De la Oscaruri încoace a mai intrat un cuvânt în romgleza noastră cea de toate zilele. Selfie, un autoportret de grup pe telefonul mobil performant. Cristina Iacob, aflată la debut în lungmetraj, l-a transformat într-o ingenioasă oglindă a Generației Y, respectiv al celei interconectate la nivel global, după cum sună definiția pe net, și cu o filozofie cu care sunt întru totul de acord, chiar dacă nu mai aparțin de mult acestei vârste: „Spend now, save later”/„Cheltuiește tot pe loc și economisește mai încolo”. Trei fete cucuiete, în ajun de Bac, se gândesc să facă o escapadă… la mare (vorba reclamelor: nu încercați și dumneavoastră!). Acolo, firește, întâlnesc trei băieți, fiecare reprezentând alt profil adolescentin. Fata cuminte, romantică și tocilarul, golăncuța și derbedeul, plus complexata (fără motive serioase) și șmecherașul simpatic, aceștia din urmă fiind Olimpia Melinte, remarcată deja internațional în „Canibal”, și Vlad Logigan, soțiorul din „Nuntă în Basarabia”, care pare asemenea lui Benjamin Button, că întinerește de la un an la altul. La categoria părinți, severul demodat Răzvan Vasilescu, care vine cu un autobuz, marca „lumea lui Nea Nicu’”, și mama tânără, modernă și flower-power, splendida Alina Chivulescu. În rolul profesorului de care se îndrăgostește orice elevă senzuală, respectiv Crina Semciuc, a fost ales Răzvan Fodor, care se descurcă bine chiar și în câteva scene mai fierbinți, inclusiv una care aduce cu întâlnirea de pe iaht dintre Marilyn Monroe și Tony Curtis, din legendarul „Unora le place jazzul”. Dan Chișu și Mihaela Rădulescu își refac cuplul din tinerețe, iar Florin Călinescu e polițisto-milițianul cu care n-ai vrea să te întâlnești niciodată, decât la teatru ori la cinema, pentru o porție de râs sănătos.

La taifas cu un gigolo de ocazie

Mult trebuie să-l fi amuzat pe Woody Allen rolul de proxenet profitor pentru John Turturo (actor și regizor), mai bine ca niciodată și surprinzător în rolul de bărbat fatal. Printre cuceririle, pe bani mulți, se numără Sharon Stone (cam trecută la față, dar cu picioare impecabile și bijuterii Damiani), care pare a face un remake la „Basic Instinct”, și are chiar și o parteneră la fel de flamboiantă ca pe vremuri, frumoasa-bărbătoasă Sofia Vergara. Cea mai sexy însă și tulburător de înduioșătoare este Vanessa Paradis, pe care, văzând-o jucând în acest film, înțelegi cum de l-a cucerit pe Johnny Depp, dar te prinde mirarea că a putut s-o părăsească vreodată. Ingeniozitatea scenariului constă în faptul că trezește nostalgii pentru librăriile, care aproape că au ajuns pe cale de dispariție, și pentru florăriile cele mai sofisticate. Cine spune Woody Allen spune New York, așa că acolo se petrece și de astă dată povestea, concentrându-se pe un cartier de evrei ultrareligioși, perciunați, care te duc cu gândul la Ierusalim. Aici există până și un fel de poliție locală, pe cont propriu, Liev Schreiber fiind gaborul semit de serviciu și îndrăgostit, pe deasupra. Vom asista și la o judecată paralelă, în care verdictul îl dau rabinii! Și sunt mai aspri decât toți procurorii la un loc! În plus, mai e și o familie numeroasă și foarte ciocolatie, cu haz și mult tupeu. Casa producătoare se cheamă QED (Quod Erat Demonstrandum), precum titlul viitoarei premiere românești, deja premiate, la Roma, și selecționată la TIFF, în regia lui Andrei Grusznicziki („Cealaltă Irina” cu Simona Popescu, câștigătoarea de la „Anonimul”).

La taifas cu Johnny Depp de pe lumea cealaltă

Nu vă speriați, n-a murit Johnny Depp, ci doar joacă într-un film în care sunt redate niște experiențe, care, chipurile, s-ar face la reputata Universitate Berkeley din California. În scenariu face pereche cu Rebecca Hall (cea pe care Woody Allen - deși apăruse deja în „The Prestige” - a făcut-o celebră cu „Vicky Cristina Barcelona”), prieten bun fiindu-i Paul Bettany. Kate Mara este personajul negativ, care-i vine de hac savantului, trimițându-l indirect pe lumea cealaltă cu o săgeată cu poloniu (oare câtă lume mai știe că e substanța inventată de Marie Curie, de origine poloneză?). Morgan Freeman e cel care dă greutate scenariului, care se vrea încurajator și dătător de speranțe chiar. Pe scurt, ar fi o posibilitate de a-ți rămâne măcar mintea nemuritoare, plus ceva sentimente (în cazul în care ați merita), totul transpus într-un calculator, cu care aţi putea măcar să staţi de vorbă. Cu gândul te duci imediat la un proverb care îmi este foarte drag: „Când moare un senior, arde o bibliotecă”, pe care l-aș reformula: „Când moare un învățat, dispare o bibliotecă sau mai multe”. La un moment dat însă, totul devine ilogic, neclar și de unde personajul fusese incinerat, reapare în carne și oase, greu de crezut și de explicat, chiar dacă, la final, regizorul Wally Pfister (pe care l-am iubit pentru „Inception”/„Începuturi”) are grijă să menționeze consultanții științifici. Și să nu uit: a avut o echipă de creatori de machiaje demnă de un Oscar. Căci, în rest, cei cu „Inteligența artificială”, plus „Minority Report”, adică Spielberg și ai săi, ar putea să-i dea în judecată pentru un plagiat, măcar parțial…

La taifas cu un mort nemuritor

Titlul românesc este unul poate și mai potrivit pentru faptul că e dintre ultimele filme în care a jucat fermecătorul Paul Walker, vedetă cu un zâmbet cald, cunoscut mai ales din „Fast & Furious”/ „Furios și iute”, dar și omniprezent în reclamele tv de peste Ocean. Din păcate, la 40 de ani, în noiembrie anul trecut, avea să moară oribil, într-un accident de automobil care gonea nebunește, dar nu el era la volan. Pe ecrane va mai fi prezent într-o peliculă care apucase parțial să se turneze. „Fast & Furious 7”, în 2015. De data aceasta a fost ales pentru un scenariu scris de francezul cu suflet cinematografic anglo-saxon Luc Besson, unde povestea în sine este mai mult un pretext pentru niște cafturi, ca pe vremuri, pe video, cu protagoniști la masculin și feminin și cu atâtea focuri de armă, încât în SUA este interzis sub 13 ani. Ca să nu mai vorbim despre droguri. Totul se petrece la Detroit, unde există o lume interlopă și se pregătește construirea unui cartier de case ieftine. Știu, pare cunoscut. Intervine în toată această istorie un mafiot de forță, care ar vrea să distrugă orașul. Paul Walker (personaj pozitiv) mai are pe generic un coregraf și un coordonator de cascadorii: David Belle, pe RZA (Robert Fitzgerald Diggs, cântăreț și cofondator de trupă hip-hop, Wu-Tang Clan, și participant, în 2008, la Comic Con, un eveniment de benzi desenate și vedete, care, mai nou, se ține și la București). Fetele sunt: ciocolatia Aysha Issa și Catalina Denis, venită din Columbia. Cadrele luate de sus și cățărările pe pereți o să-i fascineze nu numai pe băieți. Condiție fizică, nu glumă, și din partea protagoniștilor, și din partea directorului de imagine. De reținut! Răzbunarea și dreptatea nu-s totuna! Dar aș adăuga că funcționează la un loc. P.S.: Tatuajele fac toți banii!

La taifas cu Spider-Man 2

Asemenea lui James Bond, și la Omul Păianjen, de-a lungul timpului, i se schimbă actorul care dă viață personajului principal. De două - să le zicem episoade - încoace, locul lui Tobey Maguire a fost luat de Andrew Garfield, iar cel al lui Kirsten Dunst, de Emma Stone. Garfield, cel cu nume de motan, pare tare puști, deși are 30 de ani și în realitate e deja într-o poveste de iubire care durează de la Spiderman-ul precedent cu Emma Stone, de 25 de ani. Scenariul cel mai recent e plin de mutanți, mai ales spre final, dintre care cel mai de speriat este Electro, întruchipat de Jamie Foxx, care inițial e băiatul timid, pe care nu-l observă nimeni, dar își dorește, cu orice chip, să fie remarcat și într-o bună zi electrocutat (mai ceva ca monstrul lui Frankenstein), devenind o pacoste pentru toată lumea. Mătușa, Sally Field, pare, în schimb, nemuritoare și veșnic cu reproșuri la adresa puștiului, despre care nu știe, de fapt, prea multe. Apare și un rus interpretat în mod cu totul surprinzător de Paul Giamatti, mai fioros ca niciodată și cu niște tatuaje cât se poate de primitive. Nu lipsește laboratorul, se dau ceva explicații pentru trecutul părinților Omului Păianjen, care se încearcă din răsputeri să ne fie făcut simpatic, ca să nu-i mai bombănim pe cei cu care ne întâlnim la tot pasul, pe la colțurile casei sau ale ferestrelor. S-a comentat mult că e cam sumbru, prietenia cam straniu tratată, dar așa e moda și probabil că s-a studiat gustul publicului-țintă. Un lucru e clar. Important e să termini o facultate, dacă se poate primul sau, mai bine zis, prima, cât să ții un discurs de neuitat.

La taifas cu un altfel de cocteil

O nouă șansă de a vedea pe ecran mare Londra, filmată cu talent și afecțiune de indieni. Sigur că nu lipsește povestea de dragoste a unui zăpăcit, care încearcă să le facă avansuri tuturor fetelor pe care le întâlnește, până ce îi pică una dintre ele cu tronc. Între altele, descoperim că înșelătoriile cu căsătoriile de formă și prin internet, pe deasupra, nu sunt doar o invenție occidentală și Asia le practică în egală măsură. În privința meniului, căci mai toți mai poftim din când în când la un restaurant cu specific, sigur că după vizionare o să fim curioși să vedem cum este Puiul Biryani! Cocteilul a fost doar cel oferit înainte de avanpremieră, pentru presă, respectiv un Cosmopolitan: (triplu sec, votcă, lămâie verde și cuburi de gheață și ar fi trebuit și rodii), pentru că în scenariu e doar un amestec de idile. Fata de club și fata mult prea cuminte. Fata îmbrăcată ușchit și cea în sari tradițional. Care dintre ele va avea câștig de cauză este relativ previzibil. Dar cum totul e extrem de colorat și pe alocuri muzical, ar fi păcat să nu încercați și altceva decât veșnicele americănești. Aluziile la James Bond sunt destul de transparente, iar la sfârșit o să aveți parte de bâlbele de la filmări, care au haz. Sentimentalismul e la el acasă, dar și asta poate fi un leac pentru pesimiști. Călătoria cu avionul pare o încântare, ce-i drept că durează de pe un continent pe altul! Căsătoriile mixte sunt luate peste picior, iar mama-soacră e universal valabilă, mai cu seamă dacă e din partea băiatului…

La taifas cu Noe

Inițial, regizorul Darren Aronofsky, autorul „Lebedei negre” și a „Luptătorului” cu Mickey Rourke, a decis în 2011 să transforme scenariul cu Noe în bandă desenată, după care s-a gândit să facă și un film de două ore și 19 minute despre cum omenirea e pe cale să se autodistrugă și e plină de păcate. Prin urmare, Dumnezeu o pedepsește, decizând să păstreze doar o parte dintre animale-pereche, pe care să le adune pe o arcă. Doar că intervine și Tubal-Cain (Ray Winstone), care preferă să salveze oamenii, deși sunt prezentați ca niște fiare. Noe, în mod surprinzător, este extrem de fidel Bibliei (Facerea), chiar dacă poate părea greu de crezut. Apar, în schimb, niște personaje care aduc cu Transformării din SF binecunoscut, niște pietroaie înfricoșătoare, cu ochi de jar, blestemate de Creator, dar care, când se înalță la Ceruri, redevin aripi de lumină de-o frumusețe răpitoare. Russell Crowe pare încântat de rolul principal pe care-l face să semene mai degrabă cu personajul atât de antipatic din „Mizerabilii”: obsedantul și obsedatul Javert. El e gata să-și ucidă urmașii urmașilor ca să-și ducă la capăt Apocalipsa. Din distribuție mai fac parte Anthony Hopkins, care devine Matusalem, Emma Watson, fiica lui Noe, a cărui mamă este, pe ecran, Jennifer Connelly, frații fetiței de altădată din Harry Potter fiind Logan Lerman (Ham) și Douglas Booth (Sem). Potopul este atipic, dar sunt câteva scene estetic spectaculoase. Musulmanii au decis să-l interzică în câteva țări, ca să nu tulbure „armonia multirasială și multireligioasă”, ceea ce s-a întâmplat și în cazul „Patimilor lui Hristos” al lui Mel Gibson, cu Maia Morgenstern a noastră, iar catolicii au cerut să se declare explicit că este vorba despre o licență… cinematografică.