Main menu

header

cotnari wide

La taifas cu… La drum cu tata

Pe tânăra regizoare Anca Miruna Lăzărescu o știm deja din strălucitul scurtmetraj „Apele tac”. Ea revine oarecum la subiect, doar că nu se mai trece Dunărea înot, spre a evada o Românie comunistă, ci găsește o soluție mult mai ingenioasă, bazată, în mare parte, pe o experiență reală: cea a tatălui său. Într-o Românie în care era greu să asculți Beatles sau Rolling Stones, un graffiti ironic la adresa lui Stalin, care era deja mort de mult, stârnește o vâltoare extraordinară, Securitatea fiind hotărâtă să nu lase „samovarul să devină locomotivă”, adică nu cumva lucrurile să ia amploare, să deraieze, ca să rămânem în aceeași logică și în același registru. În plină perioadă ceaușistă, în ajunul invadării Cehoslovaciei de ruși și cu puțin înainte de discursul viitorului Dictator din același balcon care îi va fi fatal 20 de ani mai târziu (imaginile de arhivă alb-negru sunt absolut senzaționale), doi frați pornesc la drum cu o Skodă, din Arad spre RDG, inițial pentru o operație iminentă necesară unui tată, fost pugilist (fermecătorul Ovidiu Schumacher, pe care nu-l vom uita niciodată din „Felix și Otilia”). Pactul cu diavolul este extrem de bine explicat, adesea blamata colaborare cu rău famata instituție presupunând un abil șantaj sentimental, căruia mulți nu i-au făcut față. Ajungerea, cu totul accidental, în RFG după o ședere sinistră într-o țară așa-zis prietenă, firește socialistă, scoate la iveală alte detalii pe care mulți poate că nu le știam. La sfârșitul anilor ’70, în lumea liberă existau mișcări extremiste în alt sens, doritoare de a-și aduce ciuma roșie pe cap, neînțelegând prea bine despre ce era vorba. Probabil nimeni nu va uita melodia cântată de cei doi băieți, Răzvan Enciu și Alex Mărgineanu, strălucit aleși pentru tinerii șvabi, revoluționari în felul lor, pornind de la celebrul „Kalinka”, finalul sunând cam așa: „Nu vreau să mai văd picior de stalinist în țara mea”. Nici eu.

Read more: La taifas cu… La drum cu tata

La taifas cu... La La Land

Titlul în sine este o variantă de alint pentru Tinsel Town, adică Orașul de Beteală, respectiv Hollywoodul. Au avut nevoie de doi ani ca să găsească soluția asta, care mai poate fi interpretată și ca o plutire în o lume aparte. Succesul acestui scenariu extrem de sentimental a depășit cu mult toate așteptările. Un musical în stilul anilor ’30-’40, lucrat pe gustul publicului secolului al XXI-lea, și-a atins scopul. Tânărul regizor Damien Chazelle (care cu „Whiplash” recunosc că m-a cucerit cu mult mai tare) și-a construit de astă dată creația cât să fie pe placul cât mai multora. Rețeta ar fi următoarea: se iau doi tineri actori la modă, deja cunoscuți și îndrăgiți, se includ într-un script care te poartă în lumea complicată a testelor de casting, unde rareori reușești să câștigi un rol, și în cea a pianistului-compozitor care greu își croiește un drum. Totul este extrem de colorat și fără îndoială că n-ar fi stricat un happy-end sau poate tocmai în asta constă reușita la premii și box-office. Fără îndoială că a și picat într-un moment favorabil, printre producții lacrimogene sau extrem de dure. Cocteilul de viață reală și imaginară pare secretul fericirii cinematografice. Emma știe să fie suficient de misterioasă, pentru că a învățat de la un adevărat maestru, Woody Allen, când a jucat în „Magic in the Moonlight”/„Magie în lumina lunii”, iar Ryan Gosling, care a învățat să cânte la pian pentru acest rol (ceea ce n-a reușit Sam din „Casablanca”), era până acum întruchiparea actorului ironic și uneori înspăimântător ca în „Drive”/ „Cursa” sau idilic în pelicula-cult „The Notebook”/„Jurnalul”. Oricum scena pe care n-o vom uita niciodată este cea, în imponderabil, printre stelele de la Observatorul din L.A., deja decor în ultrarenumitul „Rebel fără cauză”.

Read more: La taifas cu... La La Land

La taifas cu… Lion alias Saroo

Unul dintre filmele mult-așteptate și comentate pe tot globul a ajuns și la noi. Popularitatea sa provine tocmai din faptul că e un caz real al unui copil (interpretat magistral de un puști de doar câțiva anișori, care n-ar trebui să lipsească de la Oscaruri, pentru că ar fi o pată de culoare și la propriu, și la figurat) care se pierde de ai săi în imensa Indie și ajunge să fie înfiat în Tasmania de un cuplu de australieni. Existența sa e una spectaculoasă, ca adult e întruchipat de Dev Patel, din „Vagabondul milionar”, și are o idilă atipică, iubita fiind Rooney Mara (care a devenit și mai cunoscută după „Carol”, unde forma un cuplu, socotit scandalos, cu Cate Blanchett). Tânărul regizor, culmea, are un Leu de Aur câștigat la Cannes pentru o reclamă! Important este că a știut să creeze o atmosferă de mister și de suspans până la ultimul cadru și să redea o viață mai puțin siropoasă decât în peliculele venite din fosta Perlă a Coroanei! Interesantă e și abordarea ideii de a adopta un copil sau mai mulți, de ce și ce se poate întâmpla și cum depresia și nefericirea pot pune stăpânire pe o familie care vrea să facă o faptă bună. Și a avut grijă să nu lipsească niciun fel de madlenă a lui Proust, un desert delicios, și pare-se costisitor, dar care se găsește și prin restaurantele exotice din România: Jalebis! Salvarea din marea încurcătură rămâne GoogleEarthMap și mai ales o hartă de modă veche. Sigur că nu strică și o busolă! Un detaliu major, deloc de ignorat, anual se rătăcesc 80.000 de copilași pe străzile Indiei, prin urmare, scenariul dă și ceva speranțe disperaților!

Read more: La taifas cu… Lion alias Saroo

La taifas cu… Pasagerii

Anul 2016 începea cu „Joy” (tot cu Jennifer Lawrence), iar acum, la început de 2017, putem fi Pasageri dacă 366 de zile ne-am bucurat și putem porni la drum printre stele și galaxii! Filmul este mai mult decât un SF adus în zilele noastre după modelul „Odiseei Spațiale 2001” al lui Kubrick. Diferența constă în faptul că astronautul sau cosmonautul (depinde dacă e made in USA sau URSS) n-avea pereche, deci adio idilă! Lumea imponderabilului pare să fascineze creatorii recenți, pentru că fără legea gravitației este construită și scena, care va deveni una cult, din de şapte ori premiatul la Globurile de Aur „La La Land”, muzicalul ultrasentimental. Aici o să vă uluiască baia în piscină! Ce filmare senzațională! Dar câtă singurătate, cu toate invențiile ultramoderne și hologramele perfecte, dar reci și care nu înțeleg nimic din drama pământeanului care se trezește prea devreme din hibernarea-i seculară! Câteva gesturi de tandrețe infinită sperăm nu doar să înduioșeze, ci să și inspire, și, bineînțeles, pe lângă sport și dans, avem și mersul la cinema! Barmanul cel înțelept și turnător fără voie (că nu are noțiunea) e interpretat de Michael Sheen, cel care a fost cândva Tony Blair (în „Regina”, cu Helen Mirren), și acum a ajuns un android cu handicap! Avalon pare un loc de invidiat, o interplanetară de ultimă generație, în care uneori și moartea poate fi învinsă! Pe Chris Pratt îl știm din „Gardienii Galaxiei”. Are el ceva cu spațiul! Imaginile de vis care se perindă pe un ecran al navei duc cu gândul și la „Produsul verde”, cu al nostru, devenit un brand hollywoodian, Edward G. Robinson.

Read more: La taifas cu… Pasagerii

La taifas cu… Aliatul

Poveștile de război sunt nesfârșite. Mai ales cele din Al Doilea Război Mondial. Ideea însă de a întina un clasic precum „Casablanca”, de exemplu, cu un înlocuitor dubios e revoltătoare. E greu de înțeles ce a fost în mintea lui Robert Zemeckis, autorul lui „Forrest Gump” și „Înapoi în viitor”, atunci când a acceptat un pseudoremake după una dintre cele mai frumoase povești de dragoste, care se și încheie cu plecarea unui avion, iar pe parcurs se cântă Marseilleza! Nici măcar scandalul dintre Brad Pitt și Marion Cottilard n-a reușit să salveze această ratare aparent asumată! Afișul face toți banii! Rochia e spectaculoasă, ca în peliculele cu Jean Harlow, doar că nu mai e alb-negru!! Din păcate, se joacă fals, neconvingător și la final cumplit de previzibil. Cu siguranță ne va aminti de „Domnul și Doamna Smith” în care Brad joacă alături de a doua sa, deja, fostă nevastă, Angelina Jolie. Parțial turnat în Franța, parțial la Londra, cel mult trezește nostalgii și pentru „Strada Hanovra”, dar n-are aceeași carismă. Cu siguranță, rochia de atlas de culoarea mentei a eroinei (sau poate antieroină?, nu știm până la final) va deveni un must. Scenariul șchiopătează, dialogurile sunt adesea jenante și cei doi sunt departe de a fi convingători, chimia dintre ei lipsește cu desăvârșire. A fi sau a nu fi spionul dușmanului pare singura preocupare. O viață idilică, de carte poștală, inclusiv picnicul nelipsit și tot tacâmul, nu are farmecul scontat. Pe protagonistă o chemă Marianne, simbolul Republicii Franceze! Muzica lui Alan Silvestri pare singura salvare a acestei producții britanico-americane...

Read more: La taifas cu… Aliatul

La taifas cu… muzica

Una dintre numeroasele animații prezente pe marile noastre ecrane alături de „Trolli” care sunt strălucitori, dar fără substanță, o nouă Crăiasa Zăpezilor rusească, „Marea bulgăreală”, un canadian cu multă zăpadă și nimic de-a face cu bulgarii (!), „Vaiana”, un remake după „Moana”, de acum 90 de ani, foarte impresionant prin valurile de la final, care amintesc de tablourile lui Hokusai, a venit și „Sing”/„Hai să cântăm”, cu un scenariu de talia „Berzelor”. E, de fapt, o poveste de genul concursurilor „Vocea României” sau „X-Factor”, doar că personajele sunt patrupede. Unul mai simpatic decât celălalt. Șoricelul ușor atipic Mr. Buster Moon (sau e o koala?) încearcă să repună pe picioare un teatru ajuns în paragină și în care vrea să dea și un spectacol grandios. Porcușorul pare cel mai activ și îi uimește pe toți cu dansul său. Foarte puțin apar și Minionii, cât să nu-i uităm. Printre figurile principale se numără o gorilă sentimentală, cu un tată spărgător de profesie și cam neglijent. În lumea necuvântătoarelor cântătoare fiecare își are locul său și convingerea că poate reuși, nepăsându-i de consecințe. O greșeală de dactilo sporește consistent valoarea premiului, prin urmare, toată lumea dă buzna să-și încerce norocul. Purcelușa, mama eroină, căci are 25 de purceluși, e de o mare agilitate și de un infinit talent. Toată lumea încearcă să fie star, pentru o zi, pe o scenă adevărată. Unii se antrenează sau repetă, iar alții cred că o să vină cineva să le șoptească la ureche ce au de făcut. Realitatea însă e mult mai prozaică, cel puțin la începutul filmului.

Read more: La taifas cu… muzica

La taifas cu Războiul Stelelor

Filmul cu care ne amenință, încă de la începutul anului trecut, a ajuns, în sfârșit, pe marile ecrane, inclusiv pe IMAX, iar la vizionare ni s-au confiscat telefoanele, care au fost păstrate în niște pungulițe de plastic și ne-au fost date niște numere, ca la garderobă, ca să le mai recuperăm vreodată. Regizorul acestei noi aventuri este un britanic de 41 de ani, Gareth Edwards, care s-a mai ocupat de o relansare pe piață, respectiv a monstrului „Godzilla”. Prima din seria Antologiei „Star Wars” are subtitlul „Rogue One”, care este numele dat, la plesneală, navei spațiale. Rogue însemnând: pungaș, hoțoman, șnapan, escroc, coțcar… Până în 2020, Antologia va deveni o trilogie. Deocamdată, vedeta privilegiată e Felicity Jones, tot o englezoaică, pe care o știm, mai cu seamă, din „Teoria întregului”, pentru care a și fost nominalizată la Oscar. Mads Mikkelsen este tatăl său din scenariu, iar pelicula, per total, este categorisită o epic space opera, adică o poveste siropoasă, în spațiu, de mare anvergură. Studiourile Lucas au apelat ca distribuitor la cele ale lui Walt Disney. În joc sunt niște arme imperiale, un om de știință, o stație spațială și o megaarmă: Steaua Morții, care ar putea distruge toate planetele! Avem și un robot, un droid care are cel mai mult umor, un mesaj de la tatăl aferent, printr-o hologramă, și bineînțeles o luptă palpitantă. Avem rebeli și o apariție, stil cameo, foarte scurtă, dar extrem de așteptată, cea a prințesei Leia, regretata Carrie Fisher, care dă... Speranță răzvrătiților. O apariție aproape la fel de fantomatică este, din păcate, și cea a lui Forest Whitaker, căruia ar fi putut să-i scrie mai multe replici.

Read more: La taifas cu Războiul Stelelor

La taifas cu… Intrusul

Naomi Watts, blonda ceva mai ștearsă din lume, se decide să ne înduioșeze cu orice preț. Ea e însoțită, pe ecran, de puștiul sechestrat din oscarizatul „Room” (propus și la Premiile Academiei Europene de Film), Jacob Tremblay, un canadian extrem de talentat, deși nu are decât 10 ani. Rolul fiului vitreg al unei psiholoage care preferă să trăiască izolată, mai cu seamă după o dramă care a însemnat pentru ea văduvia, este interpretat de Charlie Heaton, ideal pentru personajele ambigue. Oliver Platt este un psihanalist care-și tratează clienții prin skype, ceea ce e tot mai modern, se pare, cel puțin după cât de des apare această soluție în ultimele pelicule. Între thriller și film de groază, „Intrusul” este destul de previzibil, dar ca să sporească oarecum curiozitatea se mai bagă și o furtună de zăpadă. Naomi pare ideală pentru rolurile de victimă care-și plânge de milă și chiar dă dovadă de înspăimântătoare fantezii criminale. Depresivă și bântuită de coșmaruri, care o împiedică să mai facă un atât de util contact cu realitatea, încearcă să cucerească simpatia spectatorilor. Ca de altfel și copilul cel mic, cu un ușor handicap, dar extrem de atașant. Efectele sonore ajută la crearea unei atmosfere pline de anxietate, ca de altfel și scenele din cada din baie, care sunt o reminiscență clară a dușului din „Psihoză”/„Psycho”, al marelui maestru Alfred Hitchcock. Se insinuează și prezența unor fantome, dar să nu credeți cumva că ar fi din familia impecabilului „The Others”/„Ceilalți”, imaginat de Alejandro Amenábar (cu Nicole Kidman, buna prietenă a protagonistei!)

Read more: La taifas cu… Intrusul

La taifas cu… primul contact

Puține sunt filmele cu întâlnirile cu extratereștrii atât de convingătoare, și fără să cadă în ridicol. În ultima vreme, scenariile sunt împănate cu povești care presupun tot felul de considerente la adresa timpului, care a devenit o nouă dimensiune ce poate fi exploatată în toate direcțiile. Personajul principal este o fină cu- noscătoare de limbi străine, Amy Adams, care e abordată de un personaj nu prea simpatic (chiar dacă în realitate este adorabil, Forest Whitaker, și știu asta dintr-o experiență personală, de la Festivalul de la Sundance) ca să facă pe interpreta-traducătoare, cu o formă de viață neidentificată și aparent foarte evoluată. E extrem de interesantă încercarea de apropiere între niște lumi atât de îndepărtate. Nu avem de-a face aici cu un E.T., ca la Spielberg, ci cu un fel de puzzle vizual. Muzica joacă un rol capital, inclusiv în stabilirea unei modalități de comunicare. E interesant de remarcat că este aleasă o femeie să stabilească primul contact. O femeie cu o dramă existențială dintre cele mai cumplite și care reușește să străpungă niște bucle de timp. Firește, scenariștii n-au ratat ideea de posibilă Apocalipsă. Oare de ce au venit și ce vor? Destul de limitată curiozitatea pământenilor. Mai puțin complex decât „Odiseea spațială 2001” a lui Kubrick, filmul însă deschide noi perspective ale înțelegerii, inclusiv straniul fenomen încă inexplicabil de déjà-vu. Ieșit pe ecrane odată cu alegerile americane, mai precis la 11 noiembrie, dată semnificativă a armistițiului de acum aproape un secol, probabil că au sperat că, în cazul în care ar fi câştigat Hillary Clinton, să se țină de promisiunea electorală, prin care declara că va dezvălui taina extratereștrilor.

Read more: La taifas cu… primul contact

La taifas cu... Pacifistul

În anul în care mai toată lumea și-a adus aminte de Primul Război Mondial, Mel Gibson s-a gândit să scoată un film pacifist, despre cel de-Al Doilea Război Mondial, și aduce în față un personaj extrem de curajos, dar care nu vrea pentru nimic în lume să pună mâna pe pușcă, chiar dacă se află în prima linie a frontului, mulțumindu-se să-și salveze doar camarazii, dovedindu-se un excelent medic în sensul de paramedic (chiar dacă am aflat, de curând, că termenul este greșit folosit, el însemnând inițial un reprezentant al corpului medical parașutat la locul unde este nevoie de el, dar cum sună bine…). În original, filmul ia numele unui deal: Hacksaw Ridge, esențial în a fi cucerit în bătălia pentru Okinawa. Efectele speciale sunt amețitoare, îți dau senzația că simți praful din tranșee și exploziile te iau și pe tine pe sus. Eroul, real, de altfel, Desmond T. Doss este interpretat de Andrew Garfield (cel mai recent „Om Păianjen”), aparține de fapt unei religii pentru care sâmbăta este duminica sa și nu e îngăduită nicio armă, nici măcar în vremuri tulburi. Și totuși soldatul nostru ajunge să fie decorat. Lucrurile sunt mai complexe decât par, dar misterul se va dezlega abia la final, o importanță primordială având trecutul de erou al tatălui, care luptase la rândul său. Pentru prima dată, Vince Vaughn face un rol serios și nu mai joacă într-o comedie ușurică (păstrând proporțiile, e cam ceea ce a demonstrat și o mare vedetă locală de divertisment, Mihai Bendeac, atunci când a jucat în „Portretul luptătorului la tinerețe” al regizorului Constantin Popescu).

Read more: La taifas cu... Pacifistul

La taifas cu... Vaiana

Disneyul, care în Franța apare de Crăciun, la noi a sosit cu o lună mai devreme. Creat de autorii „Micii Sirene”, Ron Clements și John Musker, scenariul pornește de la un clasic de acum 90 de ani: „Moana” a lui Flaherty, o istorie exotică a unei prințese, care pornește la drum în căutarea unei insule misterioase, aflate undeva în mijlocul Pacificului. S-a încercat ca totul să fie cât mai clasic, deși desenele sunt ușor stranii, chiar dacă, firește, este vorba despre niște băștinași care nu au trăsăturile occidentalilor. Mai apare și un semizeu: Maui, supradimensionat, foarte tatuat, sprâncenat și înarmat bizar, cu o claie de păr creț și nepieptănat și niște colți de fiare suspecte, la gât. Strigătele se vor unele legendare, dar nu reușesc să-l egaleze pe Tarzan și nici măcar pe Fred Flinstone. În schimb, are o alură de dansator, gen Fred Astaire, supraponderal. Oceanul este splendid colorat, dar și periculos. Nu lipsește nici foarte la moda centenară, pe care vi-o recomand călduros în animația de sine stătătoare: „Țestoasa roșie”. Pelicula are mult umor și e concepută să funcționeze pe toate gusturile și vârstele. S-a ales ca eroină o fetiță foarte curajoasă, însoțită de un animăluț de companie. Ea va fi salvatoarea alături de stăpânul mărilor și vânturilor și va avea de înfruntat valuri și flăcări. În plus, după modelul „Harry Potter”, în care ziarele prind viață, acum e rândul picturilor rupestre să se transforme în imagini animate. Când te aștepți mai puțin, orgoliosul Maui prinde aripi și devine foarte eficient.

Read more: La taifas cu... Vaiana