Main menu

header

La taifas cu Noe

Inițial, regizorul Darren Aronofsky, autorul „Lebedei negre” și a „Luptătorului” cu Mickey Rourke, a decis în 2011 să transforme scenariul cu Noe în bandă desenată, după care s-a gândit să facă și un film de două ore și 19 minute despre cum omenirea e pe cale să se autodistrugă și e plină de păcate. Prin urmare, Dumnezeu o pedepsește, decizând să păstreze doar o parte dintre animale-pereche, pe care să le adune pe o arcă. Doar că intervine și Tubal-Cain (Ray Winstone), care preferă să salveze oamenii, deși sunt prezentați ca niște fiare. Noe, în mod surprinzător, este extrem de fidel Bibliei (Facerea), chiar dacă poate părea greu de crezut. Apar, în schimb, niște personaje care aduc cu Transformării din SF binecunoscut, niște pietroaie înfricoșătoare, cu ochi de jar, blestemate de Creator, dar care, când se înalță la Ceruri, redevin aripi de lumină de-o frumusețe răpitoare. Russell Crowe pare încântat de rolul principal pe care-l face să semene mai degrabă cu personajul atât de antipatic din „Mizerabilii”: obsedantul și obsedatul Javert. El e gata să-și ucidă urmașii urmașilor ca să-și ducă la capăt Apocalipsa. Din distribuție mai fac parte Anthony Hopkins, care devine Matusalem, Emma Watson, fiica lui Noe, a cărui mamă este, pe ecran, Jennifer Connelly, frații fetiței de altădată din Harry Potter fiind Logan Lerman (Ham) și Douglas Booth (Sem). Potopul este atipic, dar sunt câteva scene estetic spectaculoase. Musulmanii au decis să-l interzică în câteva țări, ca să nu tulbure „armonia multirasială și multireligioasă”, ceea ce s-a întâmplat și în cazul „Patimilor lui Hristos” al lui Mel Gibson, cu Maia Morgenstern a noastră, iar catolicii au cerut să se declare explicit că este vorba despre o licență… cinematografică.

La taifas cu căţelul înţelept

Într-o perioadă în care sunt atâtea voci pro şi contra patrupede lătrătoare, „Dl Peabody şi Sherman” este o animaţie mai mult decât binevenită. Prezentată în 3D, şi pe româneşte împrumutându-i glasul savantului cu ochi albaştri, un Premiu Nobel, ochelari neapărat de miop şi papion cărămiziu, respectiv al căţelului de o rasă absolut adorabilă, pe care mi-ar fi greu s-o definesc, chiar dacă oficial e un Beagle, atotştiutorul puţin sever din splendida emisiune „Vrei să fii milionar?” şi mai apoi „Vrei să fii miliardar?”: Virgil Ianţu.

La taifas cu Grand Budapest Hotel

Gustave H. este un consierge, fiindcă nu putem să-i spunem recepţioner, ar fi prea puţin pentru rafinatul personaj interpretat cu şarm şi umor de Ralph Fiennes. Hotelul său, care iniţial nu era doar al lui, dar pe care îl trata cu admiraţie, adoraţie şi profesionalism, e unul la care am visa cu toţii să ajungem măcar o dată în viaţă, adică unul ideal. Ideea regizorului Wes Anderson de a concepe o poveste cu foarte multe personaje i-a venit citind câteva scrieri ale lui Stefan Zweig. După care s-a înconjurat de o distribuţie cât să faci un minidicţionar al marilor actori de film, de la F. Murray Abraham la Harvey Keitel (ultratatuatul), de la maleficul Adrien Brody (fostul „Pianist” al lui Polanski) la Willem Dafoe, al cărui box metalic cu capete de mort sigur va crea o modă, măcar pentru Halloween… Bill Murray nu-şi putea părăsi prietenul şi unul dintre realizatorii preferaţi, aşa că a căpătat un rol de consierge, la rândul său, Edward Norton e un militar cu multă morgă, Tom Wilkinson, autorul şi povestitorul, dar cel mai fascinant dintre toţi este tânărul Tony Revolori, o descoperire senzaţională. La cei numai 18 ani ai săi, născut în California, pasionat de muzică şi cu un chip care poate fi în egală măsură de pe continentul asiatic ori din Africa de Nord, aparţinând unei familii de origine guatemaleză, face faţă cu brio celui care-şi secondează mentorul până la capăt şi nu-l uită niciodată. Şi-apoi „fetele”, începând cu Tilda Swinton (trebuia iniţial să fie Angela Lansbury) aproape de nerecunoscut în rol de bătrânică foarte senzuală, şi sfârşind cu Saoirse Ronan, care are un semn din naştere, harta Mexicului, pe obraz şi e cea mai grozavă cofetăreasă din lume, chiar dacă prăjiturile ei sunt prea colorate, dar trebuiau să se asorteze cu pelicula. Poftiţi la o călătorie ameţitoare şi îmbietoare!

La taifas cu farmacistul

Afişul de pe la mall-uri aduce aminte de formulele de la ora de chimie de prin liceu şi trezeşte nostalgii sau amintiri de vise rele cu profa/proful de chimie, care pe atunci era fieful Savantei, fără studii, Coana Leana, alias Ceauşeasca, aia cu polimerii şi… poli-perii.

La taifas cu miracolul

Din când în când ne prinde bine şi câte un film romantic: „Poveste de iarnă”, care în Marea Britanie a circulat sub titlul „Poveste de iarnă, la New York”, are la bază un roman de acum 30 de ani, semnat de Mark Herlprin. Regia îi aparţine lui Akiva Goldsman, care îşi face astfel debutul ca regizor după un strălucit Oscar, luat ca scenarist pentru „O minte strălucită”. Poate de asta l-a şi luat în distribuţie pe Russell Crowe, ce-i drept într-un rol negativ şi cumplit de asemănător cu cel din „Mizerabilii”, unde era neîndurătorul Javert. Aici e un dur, dispus să se facă la propriu frate cu dracul, Lucifer fiind nimeni altul decât... Will Smith. Toată istoria însă este centrată pe povestea de dragoste dintre Colin Farrell, un băieţel ajuns iniţial în America pe când părinţii săi au încercat să emigreze, dar au fost refuzaţi pentru că sufereau de TBC, aşa că, de disperare, l-au lăsat singur, încă sugar fiind, iar el, după ce a crescut ca vai de lume, ajunge chiar într-o bandă de hoţi periculoşi şi părea să aibă o soartă pecetluită de răufăcător. Doar că existenţa sa se va schimba - chiar permanentiza! -, odată cu apariţia unui cal alb înaripat, un înger păzitor care îl va scăpa în clipele esenţiale, ducându-l în preajma celei pe care o va iubi mereu, Beverly (Jessica Brown Findlay), şi pe care, din păcate, n-o poate salva de la o moarte cauzată de aceeaşi cumplită tuberculoză. O sută de ani mai târziu va întâlni întâmplător o mămică (Jennifer Connelly) şi o fetiţă cu o boală terminală. Întrebarea e dacă menirea sa pe Pământ n-a fost tocmai să schimbe soarta cuiva. O apariţie neaşteptată şi tulburătoare este cea a Evei Marie Saint, pe care cu siguranţă vi-o amintiţi din „La Nord prin Nord-Vest” a lui Hitchcock şi care la cei 89 de ani ai săi este încă formidabilă.

La taifas cu Nae Caranfil pe englezeşte

Cum bine spunea chiar autorul filmului, l-a făcut direct în limba universală a cinematografului, ca să nu mai avem probleme cu auzitul replicilor. Fireşte că nu ăsta-i motivul real, ci faptul că şi-a dorit o peliculă despre Marele jaf comunist (ca să reiau titlul strălucitului documentar al lui Alecu Solomon), povestit pe înţelesul publicului de pretutindeni. Realizatorul ne întoarce în timp, în chiar anul în care se pregătea să ajungă pe lume, 1959, când o… bandă de intelectuali evrei, mai în glumă, mai în serios (de fapt nu s-a ştiut niciodată adevărul), fură o sumă considerabilă de… lei, dar sunt prinşi, şi Partidul unic decide să-i dea exemplu, ca pe nişte răufăcători de ultimă speţă. Pentru asta sunt scoşi din închisoare şi puşi să joace într-un film care să îi înveţe pe alţi posibili spărgători ce li s-ar putea întâmpla în caz că ar mai îndrăzni vreodată. Totul e tratat într-o mare iubire de cinema, în detalii tulburătoare şi strălucit redate de un scenograf nominalizat cândva la César-uri (Cristian Niculescu) şi cu o distribuţie de Hollywood: Vera Farmiga ori Mark Strong, şi nu numai, plus o Monica Bârlădeanu total neaşteptată, într-o copie aproape perfectă a lui Marilyn Monroe. Cea mai pertinentă replică rămâne a unui domn în vârstă, care se încăpăţânează să-l asculte pe Brahms la Vocea Americii, chiar dacă postul e bruiat, pentru că la unul comunist ar fi devenit brusc până şi marele compozitor o armă propagandistică tipică anilor ’50. Scena de la Capşa va rămâne cu siguranţă antologică, precum şi cea a dansului iniţiatic. „Closer to the Moon” trebuie văzut cel puţin de două ori, ca să vă bucuraţi de toate găselniţele şi aluziile fascinante.

La taifas cu Jack Ryan

Kevin Costner, căruia i-a priit România şi chiar i-a şi mulţumit după ce a luat un premiu râvnit, pentru un miniserial făcut în parte la Râşnov, a revenit pe ecranul cel mare într-o poveste despre pericolul care vine de la Răsărit (iar!). Şi ca să scape lumea de o catastrofă indusă, va apela la un tânăr genial, care supravieţuieşte miraculos şi e recuperat imediat după un accident de elicopter. Pelicula ar trebui, pentru scena asta foarte veridică, inclusă la vizionări obligatorii pentru salvatorii locali.

La taifas cu o ţeapă în stil american

Marele învingător al Globurilor, pe lângă „Cei 12 ani de sclavie” (un lacrimogen made in USA), e o comedie destul de sarcastică, despre nişte escroci, care sigur că nu ating perfecţiunea, ca în „Cacealmaua” cu Robert Redford şi Paul Newman.

La taifas cu nimfomana

Titlul în sine se vrea unul foarte sofisticat, marca Lars von Trier (şi cât de bun era când turna „Europa”, în 1991). După „Anticristul”, cu ce ar fi putut să ne şocheze? Iată că a găsit o peliculă de-a dreptul porno, hard pe alocuri, de altfel interzisă sub 18 ani, despre o femeie care singură se consideră extrem de păcătoasă şi câtă vreme povesteşte e interpretată de recenta actriţă-fetiş a danezului, o fiinţă de o urâţenie dezarmantă - Charlotte Gainsbourg, iar când trece la fapte, cel mai adesea scabroase, e înlocuită totuşi cu una tânără, frumoasă şi aparent angelică.

La taifas cu magia indiană

Oriunde pe Glob sunt la modă filmele cu bănci şi împrumuturi refuzate sau escrocherii la scară mare, gigantică, planetară. Sigur că publicul rezonează cu răzbunările celor care aduc în faliment nemiloasele instituţii. Deşi este o peliculă indiană, se petrece la Chicago şi începe în 1990, cu un puşti şi tatăl său pregătind un număr de circ pentru care caută o sponsorizare pe care n-o vor obţine. Anii trec şi plouă cu bancnote, pe care un fel de Superman sau Om Păianjen de pe la ei le împrăştie, într-un număr de acrobaţie foarte ingenios.

La taifas cu roninii

Chiar dacă seamănă cu denumirea intermediară a leilor, nu sunt RON-i, ci nişte samurai decăzuţi, dezonoraţi, rămaşi fără stăpân, care devin simpli ronini, un termen cu care ne-am familiarizat, oarecum, ceva mai demult, într-o peliculă cu Robert De Niro şi Jean Reno, din 1998. De astă dată e un fel de ghiveci, cu ceva cunoştinţe superficiale despre Japonia, câte un cireş în floare pe ici, pe colo şi bătăi prin aer, o nereuşită imitaţie a extraordinarului „Tigrul şi Dragonul”.

bp iulie all 30010