Main menu

header

La taifas cu… contabilul

Carismaticul Ben Affleck a acceptat cu entuziasm rolul unui matematician de geniu care suferă de o formă mai specială de autism. Subiectul aduce oarecum cu „O minte strălucită”, doar că e ficțiune pură. Având în vedere că se pricepe foarte bine la cifre, personajul nostru e adesea solicitat să facă niște verificări-fulger pe date foarte sofisticate. La un moment dat, împreună cu Anna Kendrick, este angajat de ambiguul John Lithgow. Se descoperă o mare fraudă și încep să dispară definitiv o parte dintre angajații firmei. În toată această urzeală, de data asta nu a tronurilor, ci a banilor, apare și J.K. Simmons, care acum nu mai e ca în „Whiplash”, un foarte sever profesor, ci un agent stresat și stresant, mai ales pentru o tânără de culoare, pe care reușește să o șantajeze (ghaneza Cynthia Addai-Robinson). Există însă și un declanșator al întregii istorii: un tată despotic, care-și terorizează fiii, convins fiind că astfel se vor descurca mai bine în viață, pornind de la premisa că, dacă ești diferit, asta îi va speria pe cei din jur. Marele merit al acestui scenariu este că reușește să clarifice o nebuloasă încă pentru mulți, mai cu seamă în România, în privința copiilor cu nevoi speciale, care nu trebuie izolați și pot fi acceptați. Un moment surprinzător este cel în care descoperim rulota acestui bizar, în care există inclusiv un tablou de maestru celebru, semnat Pollock. Integrarea absolută însă rămâne un deziderat. Normalul e greu de definit, iar ciudățeniile adesea greu de urmărit, dar palpitante.

Read more: La taifas cu… contabilul

La taifas cu… Florence Foster Jenkins

Stephen Frears, regizorul britanic, care a fost președintele juriului la Cannes atunci când Cristian Mungiu a luat Palme d’Or-ul cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, s-a oprit, de astă dată, după „Regina” și „Philomena”, la încă un destin feminin: cel al lui Florence Foster Jenkins, luând-o ca vedetă pe Meryl Streep. Starul a trebuit să interpreteze un personaj real, destul de ridicol și adesea grotesc, cel al unei bogătașe newyorkeze lipsite de talent și care e convinsă că poate cânta operă (noroc că noi știm din „Mamma Mia” că Meryl are voce și ureche muzicală). Hugh Grant, care a refuzat să mai joace în „Bridget Jones”, a acceptat să fie aici un soț ocrotitor și gata de multe compromisuri ca să nu-și facă jumătatea să sufere. În distribuție îl regăsim și pe Iorgu, din „Closer to the Moon” a lui Nae Caranfil, respectiv pe Christian McKay, care acum este un cronicar de ziar neîndurător. Coincidența face ca, nu cu multă vreme în urmă, același subiect să fie tratat și de un francez, Xavier Giannoli, care îi oferă partitura, modificând ușor perioada, celei care va câștiga și un Premiu Cesar pentru Marguerite: Catherine Frot. Aripile de înger sunt prezente în ambele ecranizări. O prezență care s-ar putea să ajungă la Oscaruri este cea a lui Simon Helberg, veșnicul jenat acompaniator la pian, pe care îl știm ca rabinul Scott, din „A Serious Man” al fraților Coen. Concertul de la Carnegie Hall va fi pentru mulți momentul cel mai surprinzător al acestui portret al unei pasionate fără har. Compozitorul care s-a ocupat de această peliculă este multiplul nominalizat și o dată oscarizat, francezul Alexandre Desplat.

Read more: La taifas cu… Florence Foster Jenkins

La taifas cu… Doctor Strange

Pentru foarte mulți sau multe, mai degrabă, Benedict Cumberbatch este cuceritorul perfect al zilelor noastre. Prin urmare, i s-a creat un rol de supererou, după modelul Doctor House: Doctor Strange, un tip mai ciudat, după cum îi spune și numele, arogant și foarte încrezut. Un neurochirurg dispus să opereze doar cazurile spectaculoase ca să intre în Cartea Recordurilor sau despre care să se vorbească la CNN. Numai că într-o bună zi avea să i se întâmple și lui o nenorocire. Așa e dacă vorbești la telefon și te mai și uiți la mesaje în timp ce ești la volanul unui bolid. Personajul nostru e atins la ce avea el cel mai de preţ. Mâinile îi sunt distruse și, în principiu, e dispus la orice ca să și le recapete. Așa ajunge în Nepal și face cunoștință cu adevărați maeștri ai unei lumi paralele. Tilda Swinton pare a fi înțeleapta și atoateștiutoarea. În Kamar-Taj începe un fel de stagiu, care seamănă cu antrenamentele de ninja, de altădată, doar că acum totul se raportează la ceea ce se numește corpul astral. Se pune problema nemuririi... Trei puncte pe harta lumii sunt cele mai importante: New York, Londra și Hong-Kong. Cel mai mare dușman se dovedește a fi însă timpul și nu neapărat întruchiparea răului interpretat de Mads Mikkelsen. Efectele speciale sunt aproape mai grozave decât în „Inception”/„Începutul”, clădirile se răstoarnă și se reconstruiesc, asemenea unui caleidoscop gigantic, Everestul e fascinant, iar colecția de ceasuri fără egal. La final, n-ar strica să rămâneți și după începutul genericului, ca să vă reîntâlniți, la o bere, cu Thor, iar după ultimul titlu, cu o speranță de… Va urma.

Read more: La taifas cu… Doctor Strange

La taifas cu… Jack Reacher

I-am putea spune „Jack Reacher se întoarce”. Tom Cruise, la cei 54 de ani ai săi, pare mai fermecător ca niciodată. E înconjurat de două fete, una pe care o știm din „Căpitanul America” deja, respectiv fermecătoarea și foarte hotărâta Cobie Smulders, și adolescenta plină de fițe, în realitate dansatoare inițial, Danika Yarosh (care a jucat pe Broadway în muzicalul „Billy Elliot”). Intriga este una foarte actuală: cu talibani și refugiați, trafic de arme, și nu numai. Urmăririle sunt spectaculoase, bătăile fără număr, personajul negativ, mercenarul, nu e deloc de lepădat, solidaritatea există, tipul de culoare e ambiguu, decalajul orar e respectat din prima clipă, când apar pe perete două ceasuri cu diferențe ce presupun și o jumătate de oră, torturile sunt demne de recenta expoziție de la Castelul Bran, iar umorul e mai degrabă în trailler. Armele sunt oarecum evitate, uneori aruncate chiar la gunoi, iar mașinile de fugă sunt dintre cele mai ingenioase și mai rablagite. Urmăritorii n-au o viață prea comodă, dar cu siguranță că asta nu o să ne înduioșeze. Mai e și un pic de paranormal, și mai ales niște filmări spectaculoase la New Orleans, unde descoperim, cu ocazia asta, că există un aeroport care poartă numele extraordinarului cântăreț de jazz Louis Armstrong. Avem și Halloween, ca să se încurce și mai tare ițele, iar măștile să dea acea senzație de teamă ideală într-o peliculă de genul acesta. Și încă ceva: Atenție la tunsoare! Când vă așteptați mai puțin vă poate da de gol!

Read more: La taifas cu… Jack Reacher

La taifas cu… Regina Kristina

Sub același titlu în România a fost difuzată, în 1933, și varianta cu Greta Garbo (doar că ortografiat cu C, și nu cu K), în care Regina Suediei era prezentată ca fiind îndrăgostită de trimisul monarhului spaniol (nimeni altul decât iubitul din viața de toate zilele, cel puțin pentru presă, al Sfinxului!). A mai existat o variantă cu Liv Ullmann, în 1974, în care se vorbea despre abdicarea de la tron a frumoasei domnitoare pentru a pleca la Roma, la Biserica Catolică, unde are o aventură cu un episcop. Cea mai recentă, respectiv cea care se află acum pe ecranele noastre, prezintă lucrurile din cu totul alt unghi, cum că refuza să se mărite și să aibă un moștenitor, pentru că prefera amorul cu persoane de același sex! Cum Regina nu se mai poate apăra, pentru că a trăit între 1626 și 1689, domnind doar între 1632 și 1654, sau de la cine să aflăm varianta oficială, o putem alege pe oricare sau un amalgam! Conform tablourilor vremii, era departe de a avea strălucirea actrițelor care vor interpreta pe marele ecran. Cunoscutul regizor finlandez Mika Kaurismäki, fratele lui Aki, își poate permite să aducă istoria din condei. Interpreta lui, Malin Buska, chiar e suedeză, și parteneră, conform scenariului, e o vedetă canadiană: Sarah Gadon, care inițial a cucerit pe straniul David Cronenberg pentru „O metodă periculoasă” și „Cosmopolis”. Ea a mai jucat și într-o poveste cu Dracula, în 2014, unde era Mirena! Personajul din varianta 2015 se numește Ebba, și în prima ecranizare e o fată la fel de blondă, jucată de Elizabeth Young. Pasiunea suveranei se îndreaptă spre Descartes și filosofia lui profund religioasă, și-și dorește o schimbare în bine în privința artelor, pe care le susține. De văzut pentru a înțelege mai bine cum se scrie sau se rescrie trecutul!

Read more: La taifas cu… Regina Kristina

La taifas cu… Toni Erdmann

Unul dintre favoriții Cannes-ului, chiar dacă nu s-a ales cu mare lucru, este „Toni Erdmann”, care pare să facă o carieră strălucită. Cu șanse mari pentru Premiul Lux, al Parlamentului European și chiar și la Oscaruri, pentru peliculele într-o limbă străină, sosește pe marile ecrane după o avanpremieră la Festivalul Anonimul. Nemțescul este în colaborare cu România, chiar s-a filmat la București, și joacă, între alții, Vlad Ivanov (pe care, culmea, îl cheamă Iliescu ca personaj, ce-i drept, antipatic) și Alexandru Papadopol. Este povestea unui tată, parțial ignorat de fiica sa după care i se strecoară în viață sub diverse deghizări, ceea ce o încurcă pe femeia de carieră internațională. Veți descoperi scene total neașteptate pentru o tipă aparent atât de rece și de calculată. Doi protagoniști străluciți, Sandra Hüller, o nemțoaică, și părintele său din scenariu, Peter Simonischek, un austriac. O surpriză este Ingrid Bisu, frumoasă și prototipul arivistei și lingușitoarei perfecte. Regizoarea Maren Ade va fi prezentă la premiera de la noi, din cadrul proiectului Les Films de Cannes à Bucarest. Bancurile teutone nu știu dacă vor fi gustate de publicul autohton, dar cu siguranță vă veți bucura că n-aveți sau n-ați avut parte de o asemenea rudă! Farsele pot deveni uneori obositoare, însă își au fanii lor. Probabil că perucile o să vă exaspereze, dar așa e gândit totul, ca să-și pună potențialii privitori într-o situație deloc comodă. De văzut înainte de o călătorie în Germania, pentru a pricepe mai bine cum se amuză poporul german. Mitomanul schimbător la față poate deveni în cele din urmă atașant. Dar trebuie răbdare.

Read more: La taifas cu… Toni Erdmann

La taifas cu... două lozuri

Un nou film românesc, o comedie independentă, făcută la comandă de Paul Negoescu pentru cei trei protagoniști și co-producători, pe care îi știm prea bine de la „Love Building”: Dragoș Bucur, Dorian Boguță și Alexandru Papadopol (cărora li s-au mai adăugat câțiva precum Jesus del Cerro, Ovidiu Dunel-Stancu, Rodrigo Ruiz Tarazona și însuși regizorul). Pornit de la textul clasic al lui Caragiale și adus în zilele noastre, se dovedește o formulă de succes. Sigur că ajută și publicitatea, o Dacie care ar putea fi câștigată și nu numai, și o încurajare de a juca la loto! La final o să râdeți cu lacrimi, iar pe la mijloc o să vă amintiți de bancurile cu milițieni, mai ales că e o întâmplare adevărată, doar că era un automobil galben (dacă deja l-ați văzut, știți la ce mă refer). O incursiune în apartamentele unui bloc scoate la iveală diversitatea celor care conviețuiesc, adesea fără a se cunoaște între ei. Nu lipsește problema emigrării, dificilă când unul dintre parteneri dintr-un cuplu rămâne acasă, cu îndoielile și geloziile sale. Filmat în mai multe orășele de pe lângă București, pentru că bugetul nu a permis mai mult, se obține o chintesență a unui târgușor din România. De-a lungul timpului au mai existat scenarii despre posibilii câștigători la loto, deși după cum ignoră Loteria Română cinematografia noastră, n-ar trebui nimeni încurajat să mai cumpere bilete. Aluzia la „Marfa și banii”, debutul lui Cristi Puiu, deschizător de drumuri, e unul dintre cele mai reușite momente, ca de altfel și vizita la ghicitoare. Muzica este un personaj în sine, ea îi aparține Florei Pop și lui Alin Zăbrăuțeanu, iar imaginea îi aparține soției realizatorului: Ana Drăghici. O combinație cu mult umor, care funcționează, firește și cu sprijinul veșnicului cuceritor îndrăgit de public: Andi Vasluianu.

Read more: La taifas cu... două lozuri

La taifas cu… I.T.

Fostul James Bond, unul dintre cei mai cuceritori bărbaţi, este acum om de afaceri și hotărât să transforme industria aviatică într-un taxi pentru fiecare. Numai că, așa cum se întâmplă și în viața reală, exact când să-și prezinte noul produs, tehnica îi face figuri, mai precis o defecțiune de calculator, pe care o rezolvă un tânăr genial (interpretat de James Frecheville, cu o față dubioasă ideală, de care a profitat și în controversatul „Adore”, în care două prietene se îndrăgostesc peste ani fiecare de fiul celeilalte). Un angajat temporar, ajuns esențial. Doar că, foarte curând, priceputul devine un coșmar pentru o întreagă familie, pe care reușește s-o terorizeze mai eficient decât Glenn Close în „Atracție fatală”, pe Michael Douglas și ai săi. Totul pare o pledoarie împotriva caselor ultratehnologizate, care presupun o urmărire nonstop și o periclitare totală a intimității. Thrillerul induce câteva sfaturi, mai cu seamă pentru tații de fete, cum să-și ferească adolescentele și ce gafe să evite. Nici Poliția nu-i de mare ajutor de astă dată, pentru că invidia este universal valabilă. Iar cel care se plânge e mult prea bogat ca să înduioșeze. I-am putea zice o discriminare pozitivă. E clar că toate parolele din lume până la urmă nu folosesc la nimic, doar cel mult să te enervezi când le uiți. Care va fi soluția salvatoare? Doar mergând la cinema veți afla dacă există vreuna. Regizorul este un irlandez de-al lui Brosnan, pasionat de fotografie, dar și de zboruri, pentru că în 2004 a ecranizat povestea supraviețuitorilor accidentului de avion din deșertul Mongoliei, „Flight of the Phoenix”/„Pasărea Phoenix”, iar în 2013 i-a oferit lui Bruce Willis șansa de a fi iar… Greu de ucis/„Die Hard” .

Read more: La taifas cu… I.T.

La taifas cu... Sully

Povestea din 2008 a inspirat multe documentare, în care a fost analizată, pe îndelete, soluția unui pilot care s-a dovedit a fi genial, salvând viața tuturor celor aflați la bord după ce un stol de gâște (ca să vedeți cât de sus pot zbura) au blocat motoarele unui Airbus cu 155 de suflete. Partea extrem de spectaculoasă a acestei ecranizări, semnată de Clint Eastwood, constă în faptul că ai senzația, ca spectator, că treci prin întreaga angoasă și, mai mult, înveți cum să reacționezi, cum să nu te panichezi și în special pentru cei temători de zboruri, un leac extrem de eficient. Aviatorul nostru avea 42 de ani de experiență și-l puteți vedea pe cel real, căruia îi ține locul, în scenariu, Tom Hanks. La final, dacă veți avea răbdare să urmăriți așa cum se cuvine genericul, apare fermecătorul salvator. Operațiunea de salvare a presupus o coordonare perfectă și a celor care au venit cu ambarcațiunile lor și au făcut o recuperare rapidă și disciplinată. Fiind un zbor intern, în mod surprinzător nu exista o listă a pasagerilor, deși incidentul s-a petrecut după 11 septembrie 2001. Filmul a fost lansat pe marile ecrane în SUA și în restul lumii chiar cu două zile înainte să se împlinească 15 ani de la atacul terorist. Un rol important îl are și copilotul, interpretat de Aaron Eckhart, și care demonstrează cât de important e lucrul în echipă, la manșă. Şi mai ales solidaritatea remarcabilă. În mod surprinzător, cel care fusese socotit de presă marele erou, devine brusc un posibil vinovat care ar fi pus în primejdie viața pasagerilor. Reporterii de televiziune sunt zugrăviți ca un rău mai mult sau mai puțin necesar! Suntem martori la audieri, care seamănă oarecum cu cele de pe vremea lui McCarthy, și în care esențiale sunt simulările, dar și cutia neagră.

Read more: La taifas cu... Sully

La taifas cu… motanul

Dacă acum 50 de ani Disney făcea „Acea pisică blestemată” și acum 20 de ani apărea și un remake, recenta peliculă cu Kevin Spacey e mai degrabă o variantă a lui „Adio Charlie”, în care un fustangiu e transformat, spre disperarea sa, în femeie, în vreme ce acum morocănosul milionar, care detestă puricoșii, ajunge să devină preferatul familiei. Doar că sub forma unui patruped care nu îl încântă în mod special. Comedia este una ideală pentru iubitorii de feline, plină de umor și doar alergicii la momentele mai sentimentale fac comentarii nesuferite. Pe lângă Kevin Spacey îl întâlnim și pe foarte inspiratul Cristopher Walken, care ca personaj e un Felix, asemenea personajului alb-negru animat, o nevastă tânără și iubitoare, Jennifer Garner, o fostă soție imposibilă, Cheryl Hines, un fiu dintr-o primă căsătorie, Robbie Amell (din „Max”, un scenariu cu un câine), și surioara sa vitregă, Malina Weismann (din „Țestoasele Ninja”). Și, bineînțeles, un personaj ultranegativ, Mark Consuelos (un spaniol, mai mult actor de seriale). Știm cu toții care sunt cusururile mâțelor, că nu le place să le faci baie și nici să le contrariezi. Foarte izbutită e scena în care odată cu schimbarea trupului, Kevin încearcă să scrie un mesaj. El, proprietarul celei mai înalte clădiri din oraș (aluzie transparentă la megalomaniile asiatice) nu mai poate să mâzgălească nici două cuvințele. Figurație inteligentă fac mai multe animăluțe de companie dintr-un magazin foarte special, în care transformarea se petrece mai ceva ca în „Frankenstein”, după un fulger. Și, în plus, încă de la început, leul are o companie care… miaună.

Read more: La taifas cu… motanul

La taifas cu… Iranul

Dacă vrem cu adevărat să înțelegem ceva din ceea ce ni se întâmplă în ultima vreme la nivel mondial și inclusiv în Turcia recent, acest film este ideal ca să ne deslușească, plin de umor și de intensitate, soarta adevărată a unui revoltat, ecranizată cu mult har și ilustrată, din când în când, și cu desene. Totul începe în Persia zilelor noastre, într-o familie cu 12 copii, cu o revoltă întâi împotriva Șahului și mai apoi a Ayatollahului. Trecând printr-o închisoare severă (care seamănă pe alocuri amețitor cu cele de coșmar, comuniste, cu eliberări, cam ca la noi în anii ’60) și cu continuarea luptei, după o fugă din țară, undeva într-o Franță nu neapărat foarte primitoare, dar dispusă la integrare, și nu doar a nou-veniților, cam așa ar fi pe scurt evoluția. Și ca să nu fie foarte aridă descrierea, intervine și o foarte frumoasă poveste de dragoste, cu o nevastă superbă, dar foarte voluntară, și un copil adorabil, plus niște socri care se ciondănesc și se iubesc deopotrivă. Regizorul și scenaristul e și interpretul personajului principal și se numește Kheiron. Spectaculoasă este și scenografia de final, cu chipurile personajelor înrămate, în paralel cu fotografiile eroilor reali. Scena educației sexuale pentru toți (mai precis pentru femei din toate lumile, de la cele cu văl până la cele care acceptă încă patru soții în casă pentru același bărbat) o să rămână una antologică. Pe frumoasa Leila Bekhti o știți din pelicula lui Radu Mihăileanu, „Izvorul femeilor”, iar pe fiul său, Gary, îl veți găsi pe generic nu doar la actori, ci și pentru că el a conceput making- of-ul, adică o privire separată pe platourile de filmare.

Read more: La taifas cu… Iranul