Main menu

header

La taifas cu eu şi tu

Maestro Bernardo Bertolucci, ultracelebru pentru sulfurosul „Ultimul tango la Paris”, dar şi pentru tulburătorul „Ultimul împărat” ori mai recentul şi îndrăzneţul „Visătorii”, şi-a dorit să facă, după aproape 10 ani, un film în 3D, dar până la urmă a renunţat pentru o poveste extrem de actuală şi frumos ţesută, dintre doi fraţi vitregi, el astenic sau depresiv, cum se spune mai nou, şi ea: cam drogată, dar fermecătoare. Cei doi se ascund de lume şi reuşesc în sfârşit să comunice. Maestrul subiectelor controversate, de data asta nu ajunge la incest, deşi pare că pluteşte în aer. În rolul bunicii cu replici extrem de tandre şi cinice, în acelaşi timp, românca Veronica Lazăr, care a fost cândva în cadru cu legendarul Marlon Brando.

La taifas cu Blue Jasmine

Pelicula 2014, semnată de Woody Allen (pe principiul niciun an fără un film), ne scapă de Scarlett Johansson şi ne-o aduce în prim-plan pe minunata Cate Blanchett. Devenită Iasomia albastră a nopţii, precum Regina, care nu înfloreşte decât pe întuneric, totul pe o muzică de jazz, învăluitoare, de altădată, cu un „Blue Moon” de neuitat, un San Francisco privit dintr-un unghi original, cu aluzii ironice la adresa lui Vuitton (care precis s-a bucurat că măcar e pomenit), are parte de un destin, care ar putea fi definit drept grandoarea şi decăderea unei femei frumoase, partener fiindu-i, temporar, Alec Baldwin (cel care le-a înmânat la Cannes premiul fetelor noastre din „După dealuri”: Cosmina Stratan şi Cristina Fluture)!

La taifas cu perechile de îndrăgostiţi

Cel mai uşor ar fi de definit: 3 la 3 cu un casting de 30. Adică 3 scenariste: Iulia Rugină, Oana Răsuceanu şi Ana Agopian şi cei 3 protagonişti şi producători, dar şi organizatori de şcoală de actorie: Dorian Boguţă, Dragoş Bucur şi Alexandru Papadopol, alături de 30 de absolvenţi, totul dirijat cu har, de regizoarea Iulia Rugină (care are şi o scurtă apariţie). Rezultatul: o peliculă absolut independentă, concepută cu drag, talent şi mult umor, despre diverse cupluri dintre cele mai diferite, care merg să-şi repare relaţia, ajutaţi de nişte specialişti, terapeuţi cu metode originale, o şefă infernală şi doi aşa-zişi teleaşti… de coşmar (cel mai simpatic fiind patrupedul).

La taifas cu pasiunea

În varianta franţuzească de acum trei ani, cele două femei fatale, una mai diabolică decât cealaltă, erau interpretate de Ludivine Sagnier şi Kristin Scott Thomas. În cea actuală, made in USA, a lui Brian De Palma, le avem pe Noomi Rapace din „Millenium”, un fel de Monica Macovei, şi pe Rachel McAdams, o variantă americănească a Andreei Marin. Ambele sunt pricepute în afaceri, doresc să reuşească în carieră, şi, după stilul hitchcockian, deja bine conturat în anteriorul „Misterul Daliei Negre”, e greu de spus care dintre ele îi vine de hac celeilalte. Interioarele sunt somptuoase, ca de altfel şi veşmintele, încălţările sau coafurile. Scenele fierbinţi nu lipsesc, în plus apare un lung fragment dintr-un spectacol de balet, într-o montare modernă: „După-amiaza unui faun”. Reclama la un telefon ultraperformant, purtat în buzunarul de la spate al unor pantaloni extrem de strâmţi, fiind un fel de ochi al soacrei ceva mai la sud de ceafă, devine o idee îndrăzneaţă, chiar dacă uşor ironică. Bărbatul e când victimă, când suspect de serviciu, poliţia e germană şi în mod bizar sentimentală, pe inspectorul îndrăgostit chemându-l chiar Bach, elementul-cheie rămâne o eşarfă, şi concluzia ar fi: să te fereşti de daruri, dar şi de pasiunile sexului, deloc opus, şi de partidele de amor stil „Cu ochii larg închişi”, inevitabil cu masca de rigoare. Ecranele de calculator şi videoconferinţele sunt omniprezente, dar şi filmările ilegale şi atât de utile ca obiect de şantaj ulterior. Când mai apare şi câte o soră geamănă, chiar că replica „Încurcă-i drace” e cât se poate de definitorie.

La taifas cu hoţii de celebritate

Filmul a fost primit la Cannes extrem de inegal de critici şi de public. Întâi toată lumea s-a entuziasmat să afle cum era cu spărgătorii de altădată, nu foarte demult, care-şi făceau un titlu de glorie din a intra în casele celebrităţilor ca să le şterpelească de prin dulapuri hainele scumpe, încălţările bizare şi bijuterii de mare preţ şi să le bea tăriile sofisticate. Regizoarea Sofia Coppola a avut grijă să-şi aleagă o distribuţie tentantă, piesa de rezistenţă fiind Emma Watson, cândva fetiţa dulce şi voluntară din „Harry Potter”, devenită între timp tare încrezută şi antipatică… pe ecran. Apropo, în momentul de faţă mai este pe un generic în cinematografe cu „This is the End” („A venit sfârşitu’!”). Taissa Farmiga, sora mai mică a Verei, e şi ea cooptată, alături de Paris Hilton, în propriul rol, punând la dispoziţie inclusiv fastuoasa sa casă, de un gust foarte îndoielnic. Marc Coppola, fratele mai mare al lui Nicolas Cage, e pe post de tată al lui Marc, personajul. Avocaţii par esenţiali în existenţa acestor adolescenţi tupeişti şi teribilişti, care ar vrea să fie celebri fără să facă mare lucru, eventual doar să urmărească pe internet viaţa vedetelor în vogă şi să le golească reşedinţele. Telefoanele mobile şi automobilele decapotabile par să fie totul pentru nişte puşti abulici. Imaginea poleită a Los Angelesului nu ar trebui să ia ochii nimănui şi nici să dea idei năstruşnice, pentru că finalul e unul deja cunoscut şi nu tocmai fericit. Barurile sunt o a doua casă a unor bande de spărgători invidioşi şi cu un papagal incredibil, mai ceva ca Miss-ele de la concursurile de frumuseţe!

La taifas cu baba comunistă

Titlul în sine este unul incitant, uşor ireverenţios, pentru că personajul nu-i nici babă, nici excesiv de comunistă, dar intrigă, reproducând întru totul pe cel al romanului talentatului ieşean Dan Lungu. Pentru Stere Gulea, regizorul şi coscenaristul, a însemnat o tulburătoare reîntâlnire cu formidabila Luminiţa Gheorghiu, pe care ne-a dăruit-o odată cu „Moromeţii”, în 1987. Ca partener i-a fost ales de astă dată actorul Marian Râlea, cu care face un duo remarcabil şi plin de umor, mai cu seamă la întâlnirea cu americanul, logodnicul fiicei emigrate, interpretate strălucit de Ana Ularu. Amintirile din „Epoca de aur” sunt în alb-negru şi mereu răscolitoare, uneori îngrijorătoare, cât să nu mai existe nostalgii fără noimă. Pe de altă parte, coautorul scenariului ştie să păstreze un echilibru perfect şi să facă un fel de oximoron în imagini atunci, când ascunde carnetul de partid, devenit inutil, pe după icoană… Scena de la coafor e de tot hazul, iar achiziţia obiectelor absurde ar trebui să dea mult de gândit. Recrearea unei vizite oficiale de dinainte de ’89, într-un film, sub bagheta cinematografică a lui Alexandru Potocean este impecabil structurată şi executată.

La taifas cu demonii

Încă de când a început să apară trailer-ul, mulţi s-au lăsat tentaţi de creaţia regizorului James Wan, născut în Malaiezia, la 26 februarie 1977, şi orfan de tată încă de la 14 ani, actualmente rezident în Australia. Specialist în genul horror, autorul unor „Puzzle-uri mortale”, s-a oprit acum la o poveste adevărată, ceea ce incită şi mai tare când vine vorba despre exorcizare (inclusiv de clădiri). Cu ocazia asta aflăm că pentru aşa ceva e nevoie de dovezi serioase şi de o aprobare de la Vatican!!! A strecurat-o în distribuţie pe ucraineanca Vera Farmiga (un fel de Faye Dunaway a secolului al XXI-lea), care a făcut valuri alături de George Clooney în „Up In The Air” şi de-abia aşteptăm s-o vedem în recenta peliculă a lui Nae Caranfil, turnată la Bucureşti. Producţia care rulează pe marile ecrane împarte lumea cinefilă în două: cei care se tem de acest gen şi cei care sunt fascinaţi. Lili Taylor este în rolul mamei a cinci fete, frumuşele şi înduioşătoare foc, care se mută împreună cu tatăl lor într-o casă bântuită de spirite malefice (actriţa pare predestinată scenariilor cu morţi, fiind destul de prezentă şi în remarcabilul şi remarcatul serial HBO „Sub pământ SRL”). Genericul final este în sine extrem de izbutit, amestecând ficţiunea cu realitatea, pe parcurs însă mai apărând şi ceva păsări ca în Hitchcock, zgomotele şi scârţâiturile bine cunoscute, o cutiuţă muzicală cu clovn cu tot, dar şi o păpuşă sinistră, în stil Chucky, totul întâmplându-se în 1971, şi însoţit de un ceas care se opreşte fix la ora trecerii între lumi, mai ceva ca orologiul de la mormântul Iuliei Hasdeu, din Cimitirul Bellu.

La taifas cu pensionarii

În aşteptarea lui John Malkovich, care vine în carne şi oase la Festivalul George Enescu, deocamdată ne putem bucura de prezenţa sa pe post de moldovean basarabean, într-o comedie fulminantă, în care este evident că s-au distrat pe cinste la filmări: Helen Mirren, care face o aluzie la rolul ei de Regină, doar că de data asta o cheamă ca pe longeviva Victoria, şi chiar şi ciufutul Bruce Willis, care se autoironizează ca salvator al lumii. După succesul primului episod, era puţin probabil să nu vină o urmare, care îi include şi pe Anthony Hopkins, cu referiri la „Tăcerea mieilor”, ori Catherine Zeta-Jones, devenită o contraspioană periculoasă din Rusia.

La taifas cu piraţii somalezi

Dacă până acum despre piraţii somalezi auzeam doar la ştiri, au avut grijă danezii să facă o reconstituire a unei răpiri în larg, în mijlocul oceanului devenit înfricoşător. Lucrurile sunt mult mai complexe decât ne-am putea închipui. Adesea, vasul în sine nu valorează mare lucru, în schimb, echipajul trebuie salvat. Cel puţin, în ţările civilizate, cetăţenii chiar contează.

La taifas cu o ofertă irezistibilă

Regizorul Giuseppe Tornatore, cel care ne-a dăruit unul dintre cele mai frumoase filme ale tuturor timpurilor, „Cinema Paradiso”, a revenit, în plin Festival de la Berlin, cu o peliculă fascinantă, a cărei coloană sonoră este semnată, şi de data aceasta, de maestrul notelor vrăjite Ennio Morricone.

La taifas cu Starbuck

irina nistorNimic nu-i mai potrivit în vreme de vacanţă decât o comedie spumoasă ca valurile mării, venită de peste Ocean, tocmai din Canada franceză.
„Starbuck” n-are nimic de-a face cu lanţul de cafenele atât de la modă şi de tentante (oricum ar avea şi un „s” final!). Ci este pseudonimul unui student care nu vrea ca în „Despre oameni şi melci” să-şi salveze uzina, răscumpărând-o de la nişte pseudoinvestitori străini, ci pur şi simplu să aibă nişte bani de cheltuială. Prin urmare, face o donaţie de virtuali urmaşi.