Main menu

header

La taifas cu avocaţii

Nu vă luaţi după notele de pe net! Filmul „Conspiraţia” e strălucit şi e o ocazie să descoperiţi ce se întâmplă în sălile de judecată din Regatul Unit al Marii Britanii. Eric Bana, cel care a fost cândva verdele Hulk, fix acum zece ani, de altfel, a ajuns la 45 de primăveri, cum se spunea ridicol cândva, şi are mai mult şarm ca niciodată. Tatăl croat din Zagreb şi mama nemţoaică, crescut în Melbourne, Australia, toate acestea par a fi ingredientele ideale pentru un actor în plină forţă. Alături pe ecran îi va fi Rebecca Hall, descoperită de noi, mai cu seamă după pelicula lui Woody Allen „Vicky Cristina Barcelona”.

La taifas cu filmul indian

Bollywoodul, echivalentul asiatic al Hollywoodului, împlineşte 100 de ani. Prin urmare, a fost sărbătorit inclusiv la Cannes. Iar un alt Khan, Shahrukh Khan, a făcut furori la Festivalul de la Berlin mai mulţi ani la rând cu „My name is Khan” şi cu „Don 2”, pentru care lumea şi-a cumpărat bilet de avion din Statele Unite, doar ca să-l întâlnească pe acest idol local.

La taifas cu Prinţesa Diana

Fireşte că, practic, taifasul nu s-ar putea decât la o şedinţă de spiritism, doar că un regizor german s-a gândit să o reînvie pentru un lungmetraj despre ultimii săi ani de viaţă, dominaţi de o pasiune fără margini pentru un medic pakistanez (interpretat de o vedetă din serialul „Lost”), pe care îl idealiza din dorinţa ei de a iubi şi mai ales de a fi iubită.
Viaţa Dianei, Prinţesa Inimilor, e mai înduioşătoare decât s-ar fi putut crede, şi realmente ţinea la operele de caritate, pe care le păstorea cu sinceritate (nu degeaba a regretat-o enorm Maica Tereza).

La taifas cu escrocii de pe internet

Nu am reuşit să aflu cât de des se întâmplă şi prin căminele universitare autohtone să se joace pe sume mari pe net, dar nici taxele nu sunt la fel de prohibitive ca peste Ocean, unde bieţii studenţi geniali mai scapă în păcatul dependenţei de cazinouri, fie ele şi virtuale, ca să nu se mai îndatoreze la bănci şi să-şi termine studiile. Doar că rechini sunt şi pe acolo, gata oricând să fraierească, dacă se poate fără să li se dea de urmă. Sigur că subiectul şi tratarea lui trezesc nostalgia Cacealmalei cu Newman şi Redford, dar nu e nici la fel de ingenios, nici la fel de complex. În schimb, scena cu crocodilul poate duce cu gândul la un serial australian foarte îndrăgit în anii ’80.

La taifas cu avioanele animate

După „Maşinuţe”, cei de la Disney s-au îndreptat spre avioane şi probabil data viitoare vom merge la trenuri. Sau mai exact la locomotive, că sunt mai nostime. Pe ecran apar mai cu seamă aparate retro, vintage chiar, cu elice, care se străduiesc să ajungă primele, într-o cursă ce străbate lumea, mai ceva ca balonul lui Jules Verne. Autostrada din cer pare mai uşor de străbătut, cu condiţia să nu existe trişori. Cel mai simpatic dintre invenţiile cu aripi este Stropi Agrarescu (în variantă autohtonă), vocea utilitarului care împrăştie prafuri peste recolte aparţinându-i lui Claudiu Maier. El are doi prieteni, o expertă în mecanică auto: Dottie (glas Isabela Neamţu) şi pe Chug (alias Valentin Teodosiu), un vehicul cam rablagit, dar sentimental şi fidel. Şefului, eroul de război (al doilea, mondial, ca să nu facem aluzie la intervenţiile recente, americane), îi dă greutate şi severitate tonul lui Cornel Ciupercescu. Iar Şerban Pavlu, uşor recognoscibil, e ceva mai afurisit la primele apariţii. Participanţii ajung până în Nepal. Cea mai cu haz replică ar fi: „A la stropista baby”, aluzie la „Hasta la vista, baby”, din „Terminator 2”, iar printre adaptări se aude Aurel Vlaicu (că tot s-a împlinit un veac de la moartea sa). Şi sumbra poveste a „Mioriţei”. E şi ceva iubire, o serenadă şi promisiunea pentru cei care au răbdare să stea până la finalul finalului că va exista o urmare. Încă de la început e şi o scenă parcă desprinsă din drama cu final parţial fericit „136 de ore”, cu alpinistul prins între stânci. Nu rataţi un slalom în văzduh, pentru că, şi în cazul în care aveţi rău de înălţime, taman că o să vă dea curaj!

La taifas cu eu şi tu

Maestro Bernardo Bertolucci, ultracelebru pentru sulfurosul „Ultimul tango la Paris”, dar şi pentru tulburătorul „Ultimul împărat” ori mai recentul şi îndrăzneţul „Visătorii”, şi-a dorit să facă, după aproape 10 ani, un film în 3D, dar până la urmă a renunţat pentru o poveste extrem de actuală şi frumos ţesută, dintre doi fraţi vitregi, el astenic sau depresiv, cum se spune mai nou, şi ea: cam drogată, dar fermecătoare. Cei doi se ascund de lume şi reuşesc în sfârşit să comunice. Maestrul subiectelor controversate, de data asta nu ajunge la incest, deşi pare că pluteşte în aer. În rolul bunicii cu replici extrem de tandre şi cinice, în acelaşi timp, românca Veronica Lazăr, care a fost cândva în cadru cu legendarul Marlon Brando.

La taifas cu Blue Jasmine

Pelicula 2014, semnată de Woody Allen (pe principiul niciun an fără un film), ne scapă de Scarlett Johansson şi ne-o aduce în prim-plan pe minunata Cate Blanchett. Devenită Iasomia albastră a nopţii, precum Regina, care nu înfloreşte decât pe întuneric, totul pe o muzică de jazz, învăluitoare, de altădată, cu un „Blue Moon” de neuitat, un San Francisco privit dintr-un unghi original, cu aluzii ironice la adresa lui Vuitton (care precis s-a bucurat că măcar e pomenit), are parte de un destin, care ar putea fi definit drept grandoarea şi decăderea unei femei frumoase, partener fiindu-i, temporar, Alec Baldwin (cel care le-a înmânat la Cannes premiul fetelor noastre din „După dealuri”: Cosmina Stratan şi Cristina Fluture)!

La taifas cu perechile de îndrăgostiţi

Cel mai uşor ar fi de definit: 3 la 3 cu un casting de 30. Adică 3 scenariste: Iulia Rugină, Oana Răsuceanu şi Ana Agopian şi cei 3 protagonişti şi producători, dar şi organizatori de şcoală de actorie: Dorian Boguţă, Dragoş Bucur şi Alexandru Papadopol, alături de 30 de absolvenţi, totul dirijat cu har, de regizoarea Iulia Rugină (care are şi o scurtă apariţie). Rezultatul: o peliculă absolut independentă, concepută cu drag, talent şi mult umor, despre diverse cupluri dintre cele mai diferite, care merg să-şi repare relaţia, ajutaţi de nişte specialişti, terapeuţi cu metode originale, o şefă infernală şi doi aşa-zişi teleaşti… de coşmar (cel mai simpatic fiind patrupedul).

La taifas cu pasiunea

În varianta franţuzească de acum trei ani, cele două femei fatale, una mai diabolică decât cealaltă, erau interpretate de Ludivine Sagnier şi Kristin Scott Thomas. În cea actuală, made in USA, a lui Brian De Palma, le avem pe Noomi Rapace din „Millenium”, un fel de Monica Macovei, şi pe Rachel McAdams, o variantă americănească a Andreei Marin. Ambele sunt pricepute în afaceri, doresc să reuşească în carieră, şi, după stilul hitchcockian, deja bine conturat în anteriorul „Misterul Daliei Negre”, e greu de spus care dintre ele îi vine de hac celeilalte. Interioarele sunt somptuoase, ca de altfel şi veşmintele, încălţările sau coafurile. Scenele fierbinţi nu lipsesc, în plus apare un lung fragment dintr-un spectacol de balet, într-o montare modernă: „După-amiaza unui faun”. Reclama la un telefon ultraperformant, purtat în buzunarul de la spate al unor pantaloni extrem de strâmţi, fiind un fel de ochi al soacrei ceva mai la sud de ceafă, devine o idee îndrăzneaţă, chiar dacă uşor ironică. Bărbatul e când victimă, când suspect de serviciu, poliţia e germană şi în mod bizar sentimentală, pe inspectorul îndrăgostit chemându-l chiar Bach, elementul-cheie rămâne o eşarfă, şi concluzia ar fi: să te fereşti de daruri, dar şi de pasiunile sexului, deloc opus, şi de partidele de amor stil „Cu ochii larg închişi”, inevitabil cu masca de rigoare. Ecranele de calculator şi videoconferinţele sunt omniprezente, dar şi filmările ilegale şi atât de utile ca obiect de şantaj ulterior. Când mai apare şi câte o soră geamănă, chiar că replica „Încurcă-i drace” e cât se poate de definitorie.

La taifas cu hoţii de celebritate

Filmul a fost primit la Cannes extrem de inegal de critici şi de public. Întâi toată lumea s-a entuziasmat să afle cum era cu spărgătorii de altădată, nu foarte demult, care-şi făceau un titlu de glorie din a intra în casele celebrităţilor ca să le şterpelească de prin dulapuri hainele scumpe, încălţările bizare şi bijuterii de mare preţ şi să le bea tăriile sofisticate. Regizoarea Sofia Coppola a avut grijă să-şi aleagă o distribuţie tentantă, piesa de rezistenţă fiind Emma Watson, cândva fetiţa dulce şi voluntară din „Harry Potter”, devenită între timp tare încrezută şi antipatică… pe ecran. Apropo, în momentul de faţă mai este pe un generic în cinematografe cu „This is the End” („A venit sfârşitu’!”). Taissa Farmiga, sora mai mică a Verei, e şi ea cooptată, alături de Paris Hilton, în propriul rol, punând la dispoziţie inclusiv fastuoasa sa casă, de un gust foarte îndoielnic. Marc Coppola, fratele mai mare al lui Nicolas Cage, e pe post de tată al lui Marc, personajul. Avocaţii par esenţiali în existenţa acestor adolescenţi tupeişti şi teribilişti, care ar vrea să fie celebri fără să facă mare lucru, eventual doar să urmărească pe internet viaţa vedetelor în vogă şi să le golească reşedinţele. Telefoanele mobile şi automobilele decapotabile par să fie totul pentru nişte puşti abulici. Imaginea poleită a Los Angelesului nu ar trebui să ia ochii nimănui şi nici să dea idei năstruşnice, pentru că finalul e unul deja cunoscut şi nu tocmai fericit. Barurile sunt o a doua casă a unor bande de spărgători invidioşi şi cu un papagal incredibil, mai ceva ca Miss-ele de la concursurile de frumuseţe!

La taifas cu baba comunistă

Titlul în sine este unul incitant, uşor ireverenţios, pentru că personajul nu-i nici babă, nici excesiv de comunistă, dar intrigă, reproducând întru totul pe cel al romanului talentatului ieşean Dan Lungu. Pentru Stere Gulea, regizorul şi coscenaristul, a însemnat o tulburătoare reîntâlnire cu formidabila Luminiţa Gheorghiu, pe care ne-a dăruit-o odată cu „Moromeţii”, în 1987. Ca partener i-a fost ales de astă dată actorul Marian Râlea, cu care face un duo remarcabil şi plin de umor, mai cu seamă la întâlnirea cu americanul, logodnicul fiicei emigrate, interpretate strălucit de Ana Ularu. Amintirile din „Epoca de aur” sunt în alb-negru şi mereu răscolitoare, uneori îngrijorătoare, cât să nu mai existe nostalgii fără noimă. Pe de altă parte, coautorul scenariului ştie să păstreze un echilibru perfect şi să facă un fel de oximoron în imagini atunci, când ascunde carnetul de partid, devenit inutil, pe după icoană… Scena de la coafor e de tot hazul, iar achiziţia obiectelor absurde ar trebui să dea mult de gândit. Recrearea unei vizite oficiale de dinainte de ’89, într-un film, sub bagheta cinematografică a lui Alexandru Potocean este impecabil structurată şi executată.

bp iulie all 30010