Editoriale

Ce gânduri ai cu Dramaturgia Românească, 2019?

...În fiecare sfârșit de an, fac bilanțuri. Cu gândul spre viitor. Așa și la finele lui 2018. În calitate de frenetic cronicar dramatic, am tras linie: 73 de spectacole vizionate, mers la 6 Festivaluri de teatru, membru în două Jurii.

Un Actor român şi al lui „Vis American“!

…Acest material se putea numi la fel de bine „Actorul care și-a depășit biografia de senzație”! Nu o biografie-metaforă, ci o carte remarcabilă, pe care o recitești cu drag, încântându-te prin naturalețea personajului principal și harul celui care a scris-o, valorosul teatrolog Doina Papp. Volumul în discuție se numește simpu „MIHĂIȚĂ. Reconstituirea unei vieți”. Titlu ce spune aproape totul, de la personajul principal la acel film de Antologie, „Reconstituirea”, zămislit fără egal de Lucian Pintilie, în 1968, și interzis de cenzura comunistă la puțin timp de la apariția pe ecrane. Un film ce avea să arunce spre glorie un pasionat student la Institutul de Teatru. Aceasta ar fi, pe scurt, concluzia după lectura unui volum rar. Biografie mai mult decât bogată și spectaculoasă a unui, azi, mare Actor român!

„Pădurea spânzuraţilor“ şi… ultimul metrou!

…Ce legătură are acest titlu cu ultima premieră de la Naționalul bucureștean, un spectacol „marca Radu Afrim”? Tot atâta cât au debutul și finalul acestui spectacol cu renumitul roman al lui Liviu Rebreanu, ce i-a inspirat un scenariu valorosului, atipicului Radu Afrim care a semnat și regia. Începutul, lângă… Pădurea câinilor spânzurați (am și văzut celebrul tablou „Țipătul” lui Munch, într-un exces de expresionism!), într-un club de fițoși, pe nume „Spânzuratul” (!), unde se dansa modern, of course!... Finalul, după 3 ore și 15 minute, pe film, cu o barcă plină de migranți și scene cu încăierări dintre polițiști și francezi la Paris, ce duceau cu gândul și la „10 august” al nostru! Sigur, dacă voia să discute despre aceste două subiecte la modă, Radu Afrim putea monta piesa „Migranții” a lui Vișniec sau putea scrie un scenariu propriu despre luptele de stradă! Numai că el a fost chemat să realizeze un spectacol aparte în numele Centenarului Marii Uniri. Dacă n-ar fi fost începutul și finele ultimei premiere a anului la „Național”, aș fi scris bucuros că am asistat la cel mai serios, profund produs teatral închinat Centenarului. Pentru că „Pădurea spânzuraților” vorbește grav despre război, moarte și viață, șovinism și iubire, într-un spectacol de o plasticitate scenică încântătoare, specifică lui Afrim (scenografia Cosmin Florea, care, în partea a II-a, a trecut la… suprarealism, cu două mâini uriașe răsărind din deșertul de durere al războiului și un cap uriaș pus pe casa în care s-au desfășurat atâtea momente!). Demers teatral rar, în care Radu Afrim a reușit câteva scene antologice: dansul copacilor goi, fără frunze și ramuri, coborând din înaltul sălii… Casa din pustiu, cu o fereastră dreptunghiulară, prin care se vedeau eroii, amplificați în imagini uriașe, afară, de o cameră de luat vederi, regizorul manevrând artistic ultimele descoperiri ale tehnicii… Generalul Karg, înghesuit într-o manta neagră, de nu i se vedea capul, devenit un ghem vorbitor care căra pe pământ un candelabru cu lumini mereu aprinse, o momâie dictând medalii și condamnări la moarte…

Legenda Comediei, Radu Beligan - 100

...În minunat an al Centenarului Marii Uniri, un alt nobil Centenar, unul de rezonanță teatrală - 100 de ani de la nașterea uriașului actor Radu Beligan. „M-am născut o dată cu România Mare și sunt legat ombilical de ea! Mă rog la Dumnezeu să o ocrotească mereu”, avea să scrie cel venit pe lume, la 25 de kilometri de Bacău, pe drumul spre Roman, în 14 decembrie 1918, în comuna Galbeni, pe atunci, comuna Filipești, acum. Cel care urma să devină cel mai longeviv actor al scenei, jucând până la 98 de ani (!), a lăsat Teatrului Românesc roluri de antologie, dintre care Beranger, din „Rinocerii” lui Eugene Ionesco, a electrizat sala Teatrului Națiunilor din Paris, în 1964, laude pentru același personaj și în „Ucigaș fără simbrie”, tot de Ionesco, „Richard al III-lea”, de Shakespeare, Miroiu, în „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, Take, în „Take, Ianke și Cadâr” de Victor Ion Popa, Dandanache, în „O scrisoare pierdută”, Catindatul, în „D-ale Carnavalului”, Rică Venturiano în „O noapte furtunoasă”, de Caragiale, „Celebrul 702”, de Mirodan, care a deschis, în 5 ianuarie 1961, Teatrul de Comedie, fondat de el! Prestații de neuitat în „Azilul de noapte”, „Danton”, „Mielul turbat”, „În numele trandafirului”, „Romulus cel Mare”, „Caligula”, „Furtuna”, „Apus de soare”, „Revizorul”, „Trei surori”, „Amadeus” și câte și mai câte, culminând cu ultimul rol, Leon Saint Pe, din „Egoistul”, tradus din Anouilh, și regizat, și jucat de sute de ori, din 2004, în toată țara, uluitor, până la plecarea spre îngeri, la Bucureşti, în 20 iulie 2016! A fost și remarcabil actor de film, regizor, director de teatre, traducător, scriitor, Membru de Onoare al Academiei Române. Dincolo de roluri ovaționate și onoruri, Radu Beligan rămâne o Legendă, un Diamant rar al Culturii Române!

Frumoasa apariţie a lui George Mihăiţă în Biblioteca Actorilor

…Conform Barometrului de Consum Cultural, 69% dintre români nu au citit nicio carte în 2017!?! Printre ei, cred, și suficienți oameni de teatru (actori, directori, dramaturgi, regizori). Nu știu care va fi evaluarea anului de care ne vom despărți curând. Aș vrea, firesc, să fie una în creștere. Oricum, paradoxal, trei Edituri reușesc, cu sacrificii și pasiune rară, să înnobileze cu volume de ținută estetică Fenomenul teatral din țară, încă Ambasador respectat al României în lume. Cele trei remarcabile Edituri sunt: cea a Fundației „Camil Petrescu” în parteneriat cu UNITER, condusă admirabil, de ani buni, de veșnic tânăra, inepuizabila, veritabila enciclopedie teatrală Florica Ichim… „Nemira”, fondată de regretatul dramaturg Valentin Nicolau, remarcabilul coordonator al colecției de carte „Yorick”, fiind, astăzi, valorosul teatrolog Monica Andronescu… „Tracus Arte”, opera freneticului Ioan Cristescu, literat și dascăl la Facultatea de Teatru, directorul Muzeului Național al Literaturii Române!

Năpasta microfonului fără actor!

...Pe final de an, pe scenele bucureștene a mai apărut o „Năpastă”. Ultima piesă a marelui Caragiale, întâia ne-comedie, drama Năpasta, cu premiera absolută la 3 februarie 1890, pe întâia scenă a țării, Teatrul Național din București, cu o distribuție de legende (astăzi!) care-i cuprindea printre alții pe Nottara și Aristizza Romanescu. Piesa aceasta, lăudată de Nicolae Iorga pentru „exactitatea psihicului țărănesc”, descoperit de Nenea Iancu, întâmplător, într-o plimbare pe meleaguri argeșene, avea să apară pe prima scenă a României, și în 1959, spectacol pe care copilandrul de mine, pe atunci la 14 ani, l-a asimilat cu nemuritorul Emil Botta. Spectacol de zile mari și la Teatrul Giulești, în 1974, realizat de regizorul de excepție Alexa Visarion, cu Dorina Lazăr și Cornel Dumitraș. Acum 6 ani, la TNB, o montare a dramei caragialiene de atipicul Radu Afrim, care a mutat satul argeșean într-o casă de modă din București, încât nu m-am putut abține să scriu „Grea năpastă să montezi Năpasta!”...

Când regizorul rămâne după decor!

…Axioma spune, de secole, că reușita unui spectacol de teatru depinde de un evantai de factori: un text dramatic bun, un regizor cu idee și har, o scenografie de mare inspirație, actori cu talent și pasiune. Plus Măria Sa Publicul, cauză sine qua non!... De cele mai multe ori, Axioma funcționează la parametrii ideali. Uneori, scârțâie cel puțin unul dintre elementele succesului.