Într-o perioadă în care toată lumea pare concentrată pe stilul de muzică interzis cândva de comunişti, în săptămâna în care Iris sărbătorea 35 de ani, acest spectacol de pe Broadway sau de pe scenele londoneze a fost transformat într-un film de mare succes, cu personaje extrem de ciudate, aparent nişte mutanţi. Printre ele se numără fostul fermecător Alec Baldwin, cel care le-a înmânat celor două protagoniste din „După dealuri”, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur, premiile de interpretare mult râvnite de la Cannes. Pentru pelicula de faţă el a decis să-şi „atace” personajul în cheie parodică, fiind un proprietar de club în pragul falimentului, care încearcă să se dreagă printr-un concert trăsnet, susţinut de o vedetă egocentrică şi foarte colorată ca limbaj şi vestimentaţie, nimeni altul decât Tom Cruise, aproape de nerecunoscut.
Sir Ridley Scott e clar obsedat de extratereştri. O dată cu trecerea anilor şi cu apropierea de halta finală, lucrurile iau o întorsătură între religios şi fantastic, pornind în căutarea lui Dumnezeu şi dând peste diverşi monştri, unul mai greţos decât altul şi mai supradimensionat. De data aceasta, Prometheus este numele unei nave care pleacă pe urmele Creatorului, la bordul căreia se află nişte savanţi, o bogătaşă, nimeni alta decât recenta mamă vitregă din „Albă ca Zăpada” Charlize Theron, care e acum mai degrabă un fel de Crăiasa Zăpezilor, rece şi afurisită.
Parcă nicicând n-a ieşit mai bine un film cu vampiri decât recenta premieră a straniului Tim Burton, care s-a inspirat dintr-un serial ce, fireşte, ne era întru totul interzis în anii ’60. Moroiul trezit peste secole e actorul distribuit cu mare har, Johnny Depp, ca de obicei extrem de încântat că poate să se machieze şi mai tare ca în „Piraţii din Caraibe” şi să facă un personaj gen Edward, Mâini-de-foarfece, reloaded, după 22 de ani.
Conacul aduce cu cel din Familia Addams şi vânatul băutor de sânge e înconjurat de tot felul de ciudate. Nelipsita nevastă a regizorului, Helena Bonham Carter, devenită psihiatru, deşi pare mai degrabă o pacientă ideală, şi care seamănă mai izbitor ca niciodată cu Dorina Chiriac din recenta premieră de la Teatrul de Comedie: „Spiritul de familie”, Eva Green fostă James Bond Girl, e acum diabolica Angelique Bouchard, o vrăjitoare foarte senzuală (în realitate, una dintre fiicele gemene ale adorabilei Marlène Jobert), dar şi mai puţin cunoscuta Bella Heathcote, australianca fantomatică şi în carne şi oase, alegându-se cu un dublu rol, al Victoriei şi Josettei. Fireşte că n-am uitat-o pe Michelle Pfeiffer, care înclini să crezi că a făcut un pact cu Necuratul (sau cu vreun chirurg estetician), că nu mai îmbătrâneşte…
Anul acesta, când s-a hotărât şi la noi sărbătorirea separat a Zilei Mamei, a dat năvală pe ecrane cea vitregă, frumoasă şi celebră din Albă ca Zăpada. Această a doua variantă a ales-o pe Charlize Theron la concurenţă cu Julia Roberts, mizându-se mai cu seamă pe efectele speciale de îmbătrânire şi îngrozire, inclusiv a protagonistei. Cu siguranţă că blonda va fi întotdeauna cea mai frumoasă din ţară, mai ales când oglinda devenită aproape o fantomă, destul de consistentă şi vehementă, are de ales între ea şi Kristen Stewart, distribuită neîndoielnic pentru succesul din „Saga: Amurg”. Ca să nu mai vorbim despre prinţesa-copilă care are un ten plin de pistrui, ceea ce e o contradicţie în termeni, în raport cu basmul arhicunoscut. Mai mult, Vânătorul (fostul Thor), australianul Chris Hemsworth, e la concurenţă cu Prinţul (William, ca moştenitorul actual al tronului Angliei), interpretat de mult mai ştersul Sam Claflin, din „Piraţii din Caraibe”. Fraţii Grimm probabil că ar fi fost destul de contrariaţi de această versiune, în care piticii nu-s chiar pitici (unul dintre ei fiind britanicul Ian McShane), Regina prinde aripi negre ca lebăda din Ceaikovski, povestea mărului este readaptată şi, mai ales, nu-i deloc o peliculă pentru copii.
Considerată de autor o comedie neagră bazată pe întâmplări reale din vremea comunismului, pelicula este mult mai mult decât atât. Întâi de toate, e o incursiune în trecut, într-unul nu foarte îndepărtat, dar zbuciumat, la 8 mai 1986, în care putem redescoperi toate neajunsurile vremurilor, dar şi felul cum lumea încerca să fenteze realitatea (am folosit special termenul din fotbal, pentru că totul se învârte în jurul meciului istoric când Steaua a câştigat Liga Campionilor).
Unul dintre cele mai atrăgătoare filme de la Cannes de anul trecut a fost „Le Hâvre”, o poveste atipică şi foarte romantică, spusă de un finlandez care şi-a dus personajele într-un orăşel-port franţuzesc în care s-au întâlnit un boem, nevasta sa urâţică, îngăduitoare şi bolnăvioară şi un copilaş emigrant ilegal.
Poate că înainte de toate ar trebui să ne amintim de poemul americanului Edgar Allan Poe, „Corbul”, publicat în ianuarie 1845 şi considerat a fi nu numai impecabil ca limbaj, ci şi ca muzicalitate, dată de foarte sonorul „Nevermore”, strecurând şi o nuanţă de supranatural, care a fascinat dintotdeauna dacă e amestecată şi cu puţină iubire.