Main menu

header

cotnari wide

Frumoasa expresie „ca argintul viu”, tipic românească, cred că se potriveşte cel mai bine copiilor. Năzdrăvăniile sunt invenţii ale micuţilor, care par a fi permanent pe arcuri. Ei nu merg, ci aleargă, sar ca o minge de ping-pong şi bucuria lor este căţăratul pe garduri, în pomi sau pe mobilele din casă. Ei bine, de copilărie se leagă şi căzăturile. Cad copiii de pe oriunde se urcă, alunecă şi în timpul şotronului, pică şi la fotbalul din curtea şcolii, de ai zice că prichindeii trebuie să fie abonaţi ai secţiilor de ortopedie din spitale.

După câte buşituri încasează cei mici, ar trebui ca jumătate din timp să fie în ghips. Şi totuşi nu se întâmplă aşa. Şi asta fiindcă osul unui copil este construit astfel încât se rupe mai greu decât acela al omului matur. Oasele micuţilor sunt prevăzute cu foarte mult ţesut conjunctiv, ce se împuţinează cu înaintarea în vârstă. La copil, ţesutul conjunctiv în cantitate mare conferă elasticitate osului. Osul unui copil are la capete cartilaje de creştere, ce asigură dezvoltarea în lungime. În aceste cartilaje circulă, mai lent decât în cazul adulţilor, mult sânge, plin cu oxigen şi cu glucoză. Cartilajele de creştere amortizează şocurile pe care le-ar primi oasele, fiind un fel de tampon. Aşa se explică faptul că fracturile la copii sunt mai rare. Mai mult, osul micuţilor are un periost gros, un fel de teacă ce-l înveleşte, un ţesut ce acoperă vasele. La copil, această teacă este mai groasă, dar şi mai aderentă de os, astfel încât o fractură, o ruptură la jumătatea osului nu se dezaxează. Periostul ţine osul să-şi păstreze axul chiar când el se rupe dintr-un traumatism. Aşadar, când apar fracturile la copil, acestea sunt mai uşoare, pentru că marginile osului rupt nu se decalează. La prichindei, masa musculară este mai mică, şi în cazul unui traumatism muşchii nu trag şi ei în plus faţă de buşitură, aşa că fracturile sunt mai rare la această categorie de vârstă. Şi apoi este vorba despre talia mică a copilului şi despre greutatea sa redusă. Când un copil cade, asta se întâmplă de la o înălţime mică, de aproximativ 1 m-1,2 m şi nu se prăbuşeşte un corp de 80 kg, ci un trup subţirel de 20 kg. E firesc astfel că şi traumatismele sunt mai puţin violente. Tocmai din aceste motive fracturile la copil sunt mai rare şi mai simple. Dacă am forţa o comparaţie, am asemăna oasele copilului cu nişte nuiele, ce nu se rup, ci se îndoaie şi sunt ca nişte rămurele verzi.

De altfel, la copil se întâmplă mai rar şi entorsele, care sunt întinderi de ligamente, după cum mai rare sunt şi luxaţiile, tot nişte necazuri la articulaţie, dar mai complicate, când oasele din articulaţie s-au mişcat mult şi nu mai sunt în contact, iar capsula articulaţiei se sparge.

Când nu este posibilă o radiografie, care sunt semnele că s-a fracturat osul unui copil? Este sigură o fractură când articulaţia şi osul au o mobilitate anormală, adică se mişcă osul când nu e în articulaţie. Tot o certitudine de fractură este atunci când se freacă oasele şi auzi şi zgomotul unei frecături. Osul de copil s-a rupt şi atunci când mai jos de zona ruptă a osului nu se mai transmite mişcarea membrului. Tot fractură pare a se fi petrecut când s-a întrerupt continuitatea oaselor, adică pipăind osul dai de o adâncitură sau ridicătură sau de o ieşire a fragmentelor de os prin piele în fractura deschisă. Dar cel mai sigur diagnostic este dat după executarea unei radiografii. Există şi semne mai puţin certe că s-a rupt osului copilului, adică o fractură e probabilă, însă nu sigură ca mai sus. E de bănuit că a avut loc o fractură a osului de copil când acesta are dureri sau când a apărut în zonă o vânătaie sau o umflătură. Fractura la copil se vindecă mult mai repede. Chiar când se repară osul cu piese de metal în cazul fracturilor la prichindei se foloseşte mai puţin metal. Când sunt decalate fragmentele de os rupt le poţi aduce în poziţia normală mai repede şi fără anestezie.