Main menu

header

Acum fix 60 de ani se năștea, pe ecran, mitul Godzillei, undeva în Japonia, la un regizor cu nume de mașină, Ishiro Honda (bun prieten cu Akira Kurosawa). Din categoria monștrilor King Kong sau chiar cel al lui Frankenstein, se vrea o metaforă la nesăbuita utilizare a armelor nucleare, firește, cu gândul la bombele de la Hiroshima și Nagasaki. Inițial o struțocămilă, mai exact o gorilă cu o balenă, devine, în varianta 2014, un fel de reptilă cu o față mai mult sau mai puțin umană, gata să salveze lumea de alte nenorociri (apropo: la Tokyo, Godzilla are statuie, iar la Hollywood, stea pe Bulevardul Celebrităților). Marea surpriză la începutul filmului este prezența lui Juliette Binoche în rolul unei mame și soție de savant (Bryan Cranston, pe care-l știm din „Argo”). Amiralul William Stenz este David Strathairn, care încearcă să controleze o situație, care în mod clar îl depășește. Povestea începe cu 40 de mineri dispăruți (premiera fiind cam odată cu drama din Turcia), se pomenește mai apoi de Japonia și de tsunami și cutremure, plus aluzii la centrala Fukushima și regiunea contaminată pentru cel puțin încă trei secole, cât să-și asigure un public cât mai larg. Se mai aduce vorba și despre americani și ruși, cu veșnica lor competiție, mai cu seamă din anii ’50, și se trece și prin Hawaii… Efectele sonore sunt extrem de izbutite și omniprezente, ca să creeze o tensiune fără margini, plus cele vizuale, cu distrugeri care nu sunt o noutate, dar funcționează de fiecare dată. E limpede că n-au făcut deloc economii la cheltuielile de producție! Dar partea cea mai spectaculoasă rămân imaginile de arhivă de la începutul peliculei, cu pregătirile și experiențele din Al Doilea Război Mondial.