... Fantoma crizei economice aleargă prin lume, şi România nu i se putea sustrage. Dimpotrivă. Din fericire, în această sărăcie galopantă, teatrul românesc face eforturi să evite criza morală spre a-şi păstra bogăţia spirituală. O dovadă în acest sens o reprezintă Festivalurile, o adevărată ploaie de evenimente, cele mai multe ca o „mirabilă sămânţă”, cum zicea Lucian Blaga.
... Lista festivalurilor de teatru din România este lungă, debutând de cum dă primăvara şi terminându-se spre iarnă. În aprilie, anul acesta, lumea teatrului s-a adunat la „Gala Star” din Bacău (one man show), a urmat Timişoara, Festivalul Shakespeare (o dată la doi ani), la Craiova şi Bucureşti, interesantul „Vedeteatru” de la Buzău, cu actorii-regizori la rampă, Tulcea şi-a tras şi ea un mic festival, Sibiul a adunat spectaculos lumea-ntreagă pe Cibin, „festCo” bate la uşă, Câmpina, la câteva luni de profesionism, are şi ea o gală în final de iunie, mai e pe listă şi „Teatru de buzunar”... Ca din final de august maratonul teatral să înceapă la Mangalia, cu „Gala Hop”, să urce, apoi, pe Criş, la Oradea, pentru Festivalul de tradiţie al teatrului scurt, să coboare pe Dunăre, la o salbă de Gale - Brăila, Giurgiu, Galaţi - nu putem uita de Arad, Piatra-Neamţ, Baia Mare şi Satu-Mare şi câte am mai scăpat, iar acordul final să fie FNT-ul, altfel zis Festivalul Naţional de Teatru. Unii se întreabă dacă nu-s prea multe atâtea festivaluri, dacă o asemenea densitate de evenimente nu diluează automat valorile?
... În primul rând, aş susţine că existenţa unui asemenea evantai de festivaluri reprezintă un prim triumf al Teatrului, al spiritului asupra banilor, moneda decăderii contemporane. Şi consider că Festivalurile nu vor fi niciodată prea multe dacă ele vor avea valoare. Spre exemplu, cele 350 de evenimente din toată lumea în Festivalul din acest an de la Sibiu (al cărui motto a fost, deloc întâmplător: „Crize. Cultura face diferenţa”) au părut unora multe, pe alocuri eclectice; altora -lăudabile, datorită diversităţii locurilor unde s-au jucat, dincolo de vechea şi neîncăpătoarea sală a Teatrului Naţional „Radu Stanca”: în tramvaiul de Răşinari, în biserici, în Cetatea Cisnădioara, în Piaţa Mare, pe străzi. Spectacole de teatru-teatru, de muzică şi dans...
... Lăudând această ploaie de festivaluri, care se vrea rodnică pentru teatrul românesc, nu putem omite că, în ultima vreme, unele s-au situat sub cota anilor trecuţi. Iar criteriile de selecţie au devenit cel puţin ciudate, că în unele cazuri s-au păstrat vechi „cumetrii”; că s-au schimbat peste noapte condiţiile de participare (apărând producţii de ultimă oră, deşi cele mai multe teatre ştiau că pot veni numai cu spectacole din stagiunea trecută), că specificul unor Gale nu se mai respectă (întâlneşti drame la festivaluri de comedie şi invers), că se plimbă de la un festival la altul acelaşi spectacol, care nici măcar nu-i o capodoperă. Sunt „umbre” mărunte (dar de analizat!) într-un land al Teatrului românesc însorit...