… O vreme, după ’89, s-a aşteptat să erupă ceea ce s-a numit „dramaturgia de sertar”, acele piese nepublicate, nejucate, multe interzise. Pe atunci, tirania unei cenzurii obediente puterii comuniste anula din plecare orice încercare de a spune direct adevărul despre o societate putredă. Sigur, unii scriitori, cei curajoşi, incomozi, n-au capitulat, însă au obţinut doar sugestia fină a minciunii din jur şi clasicele, în acea vreme, „şopârle” (aluzii, calambururi cu cheie) de succes la un public ţinut în beznă. Câteva piese, numai prin titluri au trezit fiori echipei de demolatori din sfera Puterii. Găsesc, acum, în memorie, „Dirijorul” de Dumitru Radu Popescu, „Cu gluga pe ochi” de Iosif Naghiu, „Mă propun director” de Viorel Cacoveanu, „Aventura unei femei cuminţi” (a semnatarului acestor rânduri), cu siguranţă mai existând şi altele. Piese pentru care autorii au avut de suferit, de la „critici partinice”, ameninţări (unele violente!) la suspendarea spectacolelor respective, trecute, ca prin minune, de primele furci caudine ale cenzurii. Din păcate, după ’89, recolta „dramaturgiei de sertar”, a acelor piese adevărate, curajoase, dure, a fost nesemnificativă... Doi dintre dramaturgii importanţi ai acelor vremuri şi-au argumentat neieşirea la rampă cu „piese de sertar” pentru că un asemenea gest ar fi putut fi interpretat ca o disidenţă de bravură. Atitudine pe care am salutat-o, căci, dacă ai vrut să critici acel sistem bolnav, trebuia să o faci, atunci, cum se putea, cu sacrificiile de rigoare...
... Acum, consider că problema fundamentală o reprezintă „bolile prezentului”, cam ocolite de dramaturgia autohtonă. Iar când sunt tratate de autori, nu sunt luate în seamă de cei mai mulţi regizori, directori de teatru din România. Dramaturgia română contemporană nici măcar nu este citită de cei în drept, care o resping fără argumente. Nu voi afirma că toate piesele scrise după ’89 (şi s-au scris!) sunt nemaipomenite, însă există şi texte foarte bune, cu mult peste şuşanele străine sau dramatizările unor directori de scenă, montate într-o păguboasă veselie, probabil, pentru a se mai obţine un comision sau a nu se lucra cu autorii români. Mă întreb câţi secretari literari (din câţi au mai rămas!), directori şi regizori români au citit volumele din ultimii ani semnate de Dumitru Radu Popescu, Viorel Cacoveanu, Cornel Udrea, Doru Moţoc, Horia Gârbea, Puşi Dinulescu, Denis Dinulescu, Eugen Şerbănescu, Emil Mladin, Ştefan Mitroi, Constantin Venerus Popa, Viorel Savin, Lucia Verona, Monica Ana Ştefănescu şi alţii? Câte dintre piesele acestora (şi ale altor autohtoni) se joacă?
... Marginalizarea, dacă nu chiar umilirea piesei româneşti, nesimţita ignorare a ei de către cei în drept au născut, în ultimii ani, o vizibilă retragere din arenă a multor dramaturgi autohtoni. Deloc întâmplător, la Concursurile de dramaturgie din 2012, numărul pieselor primite a scăzut îngrijorător. Este o temă gravă, de meditaţie responsabilă, pe care trebuie să o abordăm în viitor...