... Românul nu s-a născut doar poet. Cutez să spun că s-a născut şi dramaturg. Argumentul principal îl reprezintă avalanşa pieselor de teatru apărută după 1990. Un flux evident de texte dramatice datorat şi numeroaselor, diverselor concursuri, iniţiate, lăudabil, de Ministerul Culturii (cândva!), teatre şi tot felul de foruri judeţene. S-a scris foarte mult teatru în România ultimelor două decenii, ceea ce nu înseamnă că tot ce a apărut a fost foarte bun. Au existat şi mediocrităţi, neaveniţi în concursurile de texte dramatice, însă media valorică a fost de încredere în viitorul unei dramaturgii cu tradiţie.
... Din păcate, în ultimii doi ani, recolta concursurilor de dramaturgie este într-o alarmantă scădere. Dacă piesele primite într-un an la concursurile importante de dramaturgie (lansate de UNITER Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara, Teatrul de Comedie -festCo, Teatrul „Ion Creangă” Bucureşti, Teatrul „Regina Maria” Oradea, Teatrul „Fani Tardini Galaţi”, Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu şi altele) săreau de 1.000, în ultimii doi ani numărul s-a diminuat dureros. Un ambiţios director de teatru făcea un calcul, pe cât de amuzant, pe atât de trist: acum doi ani, a primit la concurs 52 de texte; anul trecut - 21, în 2012 numai... cinci!?! O cădere liberă la care trebuie să gândească profund mulţi, în special Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor, UNITER, directorii de teatre şi, nu în ultimul rând (dimpotrivă!), regizorii. Scăderea evidentă a dramaturgilor care se mai încumetă să scrie şi să trimită texte la concurs sau la conducerea teatrelor trădează o stare de lehamite, de dezgust faţă de felul cum este tratată piesa românească actuală. În primul rând pentru că aceste texte nu se citesc!!! Un titan al dramaturgiei române, Dumitru Radu Popescu, îmi mărturisea vara aceasta, cu tristeţe, că nu ştie dacă ultimele sale 20 de volume de teatru au fost măcar răsfoite de cei în cauză. Alt exemplu îl oferă remarcabilul Viorel Cacoveanu, care a trimis unul dintre ultimele sale volume la nu mai puţin de 50 de teatre şi regizori, însă nu a primit nici măcar un telefon!?! Boala este generală; unora li s-au cerut cu cinism piese, de către aceiaşi directori (chipurile amici!) care nu le-au citit niciun text primit în ultimii zece ani! Cu regizorii, aceeaşi poveste... Sigur, există şi cazuri în care dramaturgii şi-au sponsorizat (ca să nu zic şi-au plătit!) punerea în scenă a unor texte, însă atunci dispare orice criteriu valoric şi bucuria scrisului, iar nobilul teatru începe să miroasă a bişniţă.
... Spre deosebire de celelalte genuri literare, dramaturgul scrie ca să-şi vadă piesa pe scenă. Ceea ce uită Ministerul Culturii, teatrele (care nu montează piesele câştigătoare la concursurile iniţiate de ele; excepţie cele din Galaţi şi Giurgiu!?!), Uniunea Scriitorilor (care nu s-a obosit, doi ani la rând, să acorde premiu la dramaturgie, deşi existau două-trei volume foarte bune!). Şi, atunci, de ce să mai scrie dramaturgii români, abandonaţi şi umiliţi în propria lor ţară?!