Cred în vorbele din bătrâni şi mai cred în zicala care zice că omenia, în zilele noastre, este o întâmplare, un fapt măreţ, care trebuie scos în evidenţă. Iar omenia aceasta pe care o tot trâmbițez eu nu stă în câteva fraze, ci în gesturi precise, în fapte care ne arată că nu suntem singuri pe acest pământ, că vrem semeni și prieteni și că bunătatea nu e ceva venit de pe altă lume. De ce oare, dacă putem fi buni și calzi, să nu o facem? De ce să nu arătăm și altora că suntem altruiști?
Se zice că eu sunt copilul cu mai multe mame. Dar nu mă deranjează asta, dimpotrivă. Ba chiar este o onoare să știu că mă bucur de dragoste părintească înzecit, primind și sfaturi, având și bucurii nemăsurate. Totuși, dincolo de mama mea, Eugenia, există mama din cântec, omul care mi-a arătat cum să iubesc și să prețuiesc folclorul, omul alături de care, de mai bine de 15 ani, împart bucurii și tristeți - doamna cântecului popular românesc, Irina Loghin.
De multe ori mă gândesc la timp. Nu-s absurd să vreau să-l fac să stea și nici nu încerc să-i găsesc scuze adecvate mereu. Nici nu-mi imaginez că s-a comprimat și că acum, față de altădată, e mai scurt. Doar că se duce rapid și de cele mai multe ori ia cu el chipuri și doruri, sentimente puternice și imagini pe care n-ai cum să le întorci. Se zice că timpul ar trebui să-ți fie prieten. Eu unul nu prea cred în astfel de alăturări, pentru că, păi ce să vezi?!, chiar și egoiști să nu fim, timpul nu e în favoarea noastră și nici mari servicii nu ne face... N-am temeri cu privire la trecerea lui, nu asta vreau să punctez. Știm de la începutul începutului că ața se scurtează și că ne apropiem de un inevitabil.
Amintirile mele exacte încep de pe undeva de la vârsta de 4 ani. Eram ca un haiduc, plin de vervă și dornic de cântat. Mărturie stau casetele pe care mă înregistra tata interpretând de zor șlagărele vremii. La noi în casă era obiceiul să ascultăm tot ce se lansa, să luăm discurile de vinyl și să ne scriem versurile cântecelor. Așa am ajuns ca piesa mea preferată de-atunci să fie o creație marca Ion Cristinoiu - „TAINA NOPȚII“. Interpretă, minunata Mirabela Dauer. Nu-mi imaginam că peste ani vom deveni prieteni apropiați, vom face spectacole și turnee împreună, având două duete speciale. Mirabela mă fascina cu glasul ei, copil fiind eu pe atunci.
Mai există oare prietenie adevărată și devotament pe lumea aceasta? Nu e întrebare retorică și nici nu vreau să fac vreo dramă existențială din asta. Dar pur și simplu mi se pare că noțiunile s-au uitat pe parcurs și am ajuns, cu toții, fără să vrem, într-un fel de capcană în care nu prea mai prețuim anumite valori simple, de bază, care ne-ar putea face viața mai frumoasă. Nu mă bat cu pumnul în piept că sunt vreun perfect. Am suficiente lacune și o mulțime de lucruri de învățat în continuare, experiențe de trăit și lecții care să mă pună pe gânduri.
Niciodată n-am crezut că vârsta ar fi un impediment pentru ceva. Ba dimpotrivă, am impresia că oamenii care mai adaugă ani în rândul experiențelor, capătă înțelepciune, vitalitate și cumva, invers proporțional cu ce scrie în buletin, devin din ce în ce mai plini de frumos și de dorințe nebune de a fi în pas cu cei din jurul lor. Vârsta e o cifră, un nesemnificativ detaliu pe care n-ar trebui să-l luăm în seamă prea des, pentru că nu indică nimic. Vârsta este de fapt măsura a ceea ce suntem, este felul prin care ne dăm seama că n-a fost în van totul și că mai avem bună vreme de parcurs.
Eu de felul meu sunt un om liniștit, simplu, fără a avea vreodată ifose de vreun fel. Chiar dacă mulți mă consideră, eronat, înfumurat, sunt de fapt contrariul, plăcându-mi mereu să fiu popular, să comunic, să vorbesc și să povestesc cu oamenii, în limita timpului și a dispoziției mele. Firește că de multe ori sunt obosit. Și chiar mă gândeam zilele acestea la oboseala noastră, la felul în care ne extenuăm din dorința absurdă de a fi cât mai buni, mai performanți, de a avea și a dărui. Lăsăm astfel în plan secund consecințele care au, fără a cuprinde tăcerile în ele, efect devastator.