Era tristă. Prin mica ferăstruică a sufletului ei pătrundea din când în când câte o rază de bucurie, pentru că cineva ştia să o însenineze. Acest cineva era un căţel zburdalnic, negricios, care dădea din coadă vesel să o vadă şi care stătea trist până la chemarea ei. Se întâlneau în fiecare dimineaţă când ea pleca spre serviciu. Pentru ea, căţelul avea un nume, Biţă. Pentru cei care păşeau pe lângă ei era doar un câine fără stăpân. Ea se gândea la inima de câine a celui care o chinuia zilnic, aşa-zisul ei soţ, la bătăile pe care le primea de la el, iar simpla întâlnire cu căţelul ei drag îi umplea sufletul de bucurie… Ea vorbea cu căţelul ca şi cum ar fi fost om, dând frâu liber durerii din inima ei. Îi şoptea la ureche lui Biţă că toţi sunt singuri la un moment dat în viaţă. Dar câteodată merită din plin să asculţi durerea cuiva, să pătrunzi adânc în ea şi să-ţi dai seama că de fapt există soluţii pentru orice. Biţă dădea aprobator din cap şi parcă o înţelegea.
Dar de unde să ştie bietul câine că şi noi, oamenii, avem nevoie de iubire şi de înţelegere? Dar cum orice început are şi un sfârşit, viaţa femeii luă o turnură ciudată. Biţă observă într-o zi că hainele ei cenuşii au devenit colorate şi că zâmbea mai mult. Îşi spunea că poate i se pare, dar când se simţi luat în braţe şi dus într-o curte mare, cu un nuc imens, iarbă peste tot şi descoperi un castron cu multă mâncare numai pentru el şi un coteţ numai bun de întins în el îşi spuse că sigur nu e lucru curat… Credea că visează. Dar a doua zi visul prinse iar viaţă. Tot acolo era. Săracul căţel era uimit. De unde să ştie el că femeia divorţase. Chinurile acesteia luaseră sfârşit. Iar Biţă al nostru avea în sfârşit coteţul lui. Stăpânul curţii era de acum numai el…
Elena Popescu, Târgovişte
