Main menu

header

31-14-1de Gabriela Niculescu

- 15 iunie 2010 - 25 de ani de la „asasinarea“ Cenaclului Flacăra

Adrian Păunescu, suferind şi melancolic, rememorează astăzi, cu aceeaşi emoţie însă în priviri, cei 25 de ani de la desfiinţarea Cenaclului Flacăra. Spectacolele pe care le organiza în toată ţara, regulile şi piedicile regimului comunist, dar şi amintirile plăcute pe care le-a trăit alături de nume sonore ale culturii româneşti. Acum şi-ar dori să mai aibă forţa şi răbdarea de a o lua de la capăt şi de a crea o nouă generaţie de artişti. Dar timpul nu mai are răbdare cu acest geniu al tuturor românilor.

„Cenaclul a fost deschis pentru toţi necunoscuţii talentaţi”
31-14-5- Cum a luat fiinţă Cenaclul Flacăra în anii ’70?
- Cenaclul s-a născut din iniţiativa mea, pe fondul unei dorinţe generale printre artişti, oameni ai cuvântului şi ai muzicii. Am participat la întâlniri cu aceştia, după revenirea mea din America, unde am studiat un an şi de unde m-am şi molipsit de dorinţa de a spune în mod liber idei, de a comunica sentimente. Erau persoane din generaţia mea, din promoţii mai mult sau mai puţin cunoscute, Florian Pittiş, un actor cunoscut, vechi iubitor de poezie - făcusem împreună planuri despre cum să descreţim frunţile şi să lărgim marginile posibilului - Tudor Gheorghe, Doru Stănculescu... fiecare dintre ei reprezenta ceva. Mai erau poeţii Dorin Tudoran şi George Stanca. Am dat cuvânt acestei iniţiative şi ideea mea iniţială era aceea de a solidariza lumea culturii în jurul unor idei care păreau periclitate. De aceea am şi făcut întâlnirea cu oameni de vârf ai culturii româneşti, Şerban Cioculescu, Sabin Bălaşa sau Geo Dumitrescu. La începuturile lui, Cenaclul avea un caracter mai degrabă de dialog, apăreau şi cântăreţi, mulţi dintre ei necunoscuţi, mai puţin rulaţi la Radio şi Televiziune şi ne-am regăsit într-un ideal omenesc şi artistic. N-am avut prejudecăţi şi au putut să se exprime toate personalităţile care au dorit s-o facă şi, mai ales, aceasta era esenţa, Cenaclul a fost deschis pentru toţi necunoscuţii talentaţi.

„Nicu Ceauşescu respecta fenomenul cultural”
31-14-3- Care era contextul social, politic şi cultural atunci? Era o perioadă de deschidere faţă de Vest?
- Erau semne de deschidere. Am găsit însă, mai presus decât contextul obiectiv, nişte oameni care au înţeles fenomenul. Cornel Burtică, secretarul Comitetului Central - Programe de Propagandă, era un om care cunoscuse cultura liberă din Occident, era şi patriot, Traian Ştefănescu, care conducea Mişcarea de Tineret, un om excepţional, cu o foarte largă deschidere mentală şi sufletească, şi ulterior Nicu Ceauşescu, cu care m-am înţeles în ceea ce priveşte regimul Cenaclului. Nicolae Ceauşescu hotărâse să nu mai fim liberi şi să depindem de organizarea UTC, ceea ce ar fi putut fi o catastrofă dacă la locul respectiv am fi găsit ideologi răsuflaţi, dogmatici. Nicu nu a fost aşa, ci foarte omenos şi respectuos faţă de fenomenul cultural şi nu mi-a cenzurat niciodată niciun cuvânt. Radioul din România mă cenzura.

- Uneori se compuneau versuri sau cântece direct pe scenă. Cum apărea acest fenomen?
- Nu neapărat direct pe scenă, dar în preajma urcării pe scenă. Mergeam, de exemplu, cu microbuzul la mare şi cu 35 de kilometri înainte de a ajunge i-am zis lui Şeicaru: „Ia chitara!”, lui Socaciu: „Notează tu!” şi s-a scris „Aruncarea în valuri”. Am coborât şi am urcat dirsect pe scena Sălii Sporturilor şi am lansat cântecul, cu un succes uriaş. Eram şi precipitat, îmi plăcea noutatea. Eram spontan şi îndrăgostit.

„Gigant unic nu vreau să fiu, dar gigant vreau”
- Filmul despre Cenaclul Flacăra a fost interzis o perioadă de autorităţile comuniste. De ce?
31-14-2- Nu a fost ridicată interdicţia nici acum, au uitat, iar filmul nu este nicăieri. În ‘82-‘83, Cornel Diaconu, un om de mare talent, a făcut filmul. Fostul ministru al Culturii, domnul Pleşu, spunea după ‘90, când i-am cerut să-mi ridice interdicţia de a publica o carte, că am avut-o şi p-asta: „N-o să vă facem, din nou, noi gigant unic”. Gigant unic nu vreau să fiu, dar gigant vreau. Şi-n linia mea, unic. Din acel film reiese că a fost o mişcare de masă incomparabilă în Europa anilor ‘70-‘80. Am văzut filme cu Beatles, cu Rolling Stones, sunt bune, dar să auzi un stadion întreg recitând: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, astea nu sunt chestiuni obişnuite. Din acest punct de vedere n-am avut să-mi reproşez nimic. E adevărat că am strigat: „Trăiască Ceauşescu! Trăiască libertatea!”, dar eu ştiam ce spun. Pentru că astea două erau condiţionări. Dacă eu nu-l convingeam pe el că libertatea asta este intrinsecă şi dacă-l făceam să devină suspicios, cum îi băgau în cap, că vreau să fiu în locul lui, că sunt prea popular, se ducea tot. Plus că eu nu am lăudat o nulitate. Acel om făcea o mare politică externă şi o politică de construcţie naţională.

- Ne puteţi spune câteva întâmplări inedite petrecute în timpul Cenaclului?
- Sunt foarte multe. Îmi aduc aminte că treceam prin Borşa şi în sală erau toate generaţiile, în general mineri şi crescători de animale. Îmi era foarte dragă localitatea, pentru că în urmă cu 15 ani lucrase acolo şi tatăl meu. Am zis, ca peste tot: „Bănuiesc că şi printre dumneavoastră se află oameni care cântă. Vă rog, veniţi în spatele scenei”. Şi au venit doi. Fata era nemaipomenită, dar, din păcate, luând-o cu noi a doua zi dimineaţă, a trebuit să coboare, pentru că i-au spus doi vecini că i-au murit părinţii înecaţi în Iza. Doina Fotea o chema. O să ţin minte vocea ei pentru tot restul vieţii. Cel care a venit cu noi şi pe care l-am descoperit ca pe o mare valoare se numea Ştefan Hruşcă. L-am luat cu mine şi am avut două săptămâni de creaţie reală, într-o cabană la Sinaia.

Nichita Stănescu: „Am fost la părintele cu cei mai mulţi copii din România, Adrian Păunescu”
- Pe scena Cenaclului au urcat mai mulţi scriitori, în frunte cu Nichita Stănescu. Care era percepţia acestora faţă de ce se întâmpla acolo?
- Există în Almanahul Flacăra nişte declaraţii extraordinare ale lui Nichita Stănescu: „Am fost la părintele cu cei mai mulţi copii din România, Adrian Păunescu”. Cum puteau să fie, decât tulburaţi că li se acordă ceea ce merită şi nu li se recunoaşte nici măcar obiectiv, darămite cu simpatie, gloria de a vorbi cu 13.000 de persoane? Nichita a urcat şi cu piciorul în ghips pe scena înaltă.

- În 1985, spectacolele au fost interzise în urma incidentelor de la Ploieşti, unde au murit nouă persoane. A fost o înscenare? Aţi încercat să faceţi lumină în acest caz?
- Eu nu am nicio legătură cu asta, sigur că a fost o înscenare. Cenaclul era pe stadion, iar incidentul s-a petrecut la ieşirea din stadion, dar interesul autorităţilor pentru a mă da afară, inclusiv de la revistă, a fost de a denatura lucrurile. Au lăsat închise porţile la ieşirea din stadion. Eu eram pe scenă şi între timp îmi căzuse scheletul de metal pe lângă cap. Putea să cadă direct pe mine. Am suferit, pentru că sufăr pentru orice nenorocire de acest gen, dar eu nu am nicio legătură. Şi lumină cu cine să fac? Tocmai cei care aveau responsabilitatea organizării pe plan local trebuiau să judece.

- Cenaclul Totuşi Iubirea, care a urmat Cenaclului Flacăra, nu a avut acelaşi impact. De ce?
- Nu a avut acelaşi impact pentru că nici nu m-am ţinut de el cum trebuie. S-au schimbat vremurile, au început să coste mult toate şi unele dintre lucrurile pentru care ne băteam noi le obţinusem, adică libertatea de expresie. Acum, de exemplu, ar trebui să avem un spectacol la 25 de ani de la „asasinarea” Cenaclului şi nu avem cu ce. Mai ales că unii dintre foştii mei colegi, oameni pe care i-am lansat, exprimă nişte pretenţii băneşti uriaşe, pe care n-am cum să le acopăr. Ei cântă de 30 de ani cântece pe versurile mele şi eu nu le-am cerut niciodată nimic, niciun drept de autor. Dar nu-i nimic. Dacă voi avea suficientă viaţă în mine şi suficientă răbdare, voi încerca să fac o nouă generaţie, despre care sunt sigur că se va purta la fel ca şi aceasta. Nu ştiu însă dacă mai am timp... Mi-am făcut analizele, de care am fugit o viaţă, şi adevărul e crud pentru mine. S-ar putea - sper să nu se întâmple, dar suntem trecători - ca acest fenomen, Cenaclul Flacăra, să moară o dată cu mine. Ar fi trist, dar ar fi şi demn. Cenaclul însă va rămâne, spiritual, în inimile a milioane de părăsiţi. Mă doare drama acestei ţări, mă doare tot ce văd, şi asta mă omoară mai mult decât boala al cărui nume nu vreau să-l rostesc. Dar să aşteptăm... Miracole există mereu! Chiar şi pentru cei rătăciţi.

Securitatea: „A ajuns chiar să se închine pe scenă”
- Cum au perceput autorităţile acest fenomen şi ideea de libertate?
- Eu am găsit această formulă de cenaclu, care a fost înşelătoare, pentru că marea nenorocire a momentului era cenzura preventivă. Ca să mă pot exprima în public şi oral, trebuia să am aprobare pe cuvintele pe care urma să le spun, deci era exclusă una dintre pârghiile mele pe care urma să le am, oralitatea, spontaneitatea. Numind însă această formă de cenaclu am mers la esenţa lucrurilor, care însemna un fenomen perfectibil, că de aceea şi ieşeam în public cu el, ca să-l perfecţionăm. Până la urmă, acesta a fost argumentul hotărâtor în multe ocazii în care au fost dispute între dogmaticii stalinişti, cei cominternişti şi liderii naţionali ai partidului care conducea România, Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Nicu Ceauşescu. Aceştia aveau, fireşte, un frison, pentru că susţineau o chestie pe care fundamentaliştii o negau, nu m-au lăsat pradă atacurilor infernale din zona de sus, acolo unde eu nu eram, iar numele meu era ca acela al unui clasic pe o filă de carte şcolară şi nu puteam răspunde şi nici ei nu aveau voie să-mi spună. Am aflat ulterior. Iată o notă de Securitate din octombrie 1982: „Deţinem date din care rezultă că poetul Adrian Păunescu ar manifesta unele atitudini necorespunzătoare în activitatea de conducere a Cenaclului Flacăra. Astfel, se afirmă că textele prezentate, multe inedite, nu au aprobare în privinţa conţinutului ideologic. Având în vedere că spectacolele sunt vizionate de zeci de mii de tineri, se apreciază că Adrian Păunescu ar trebui să se manifeste cu o grijă mai mare în calitatea ideologică a textelor, cât şi pentru ţinuta de ansamblu a reprezentaţiilor. Aceasta, cu atât mai mult cu cât orice accent străin şi nuanţă ideologică confuză ar putea devia sensibilitatea tinerilor către manifestări nedorite şi greu controlabile. Se exprimă opinii că protagonistul acestor manifestări a început deja să aibă o influenţă apreciabilă asupra orientării unei părţi însemnate de tineret. Se comentează că organizatorul acestor spectacole ar avea prea multă libertate de cuvânt şi şi-ar permite ca, sub masca patriotismului, să discute mai mult decât trebuie şi chiar să se închine pe scenă. Ştefan Berceanu, şeful Clinicii de Dermatologie din cadrul Spitalului Fundeni, susţine că Adrian Păunescu i-ar fi confidenţializat că-i vine să se sinucidă din cauza nefericirii poporului român”. Aceasta era atmosfera de dincolo de aparenţe, cea care mă trăgea de picioare şi eu nu înţelegeam, uneori, de ce.

31-14-4Cenaclul Flacăra a durat 12 ani şi a reprezentat un adevărat fenomen, o oază de speranţă pentru toţi românii asupriţi de regimul Ceauşescu

„Am văzut filme cu Beatles, cu Rolling Stones, sunt bune, dar să auzi un stadion întreg recitând: «Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată», astea nu sunt chestiuni obişnuite“

„Suntem o ţară care va deveni cioburi“

- Se vorbeşte despre relansarea Cenaclului Flacăra în vara aceasta. În ce condiţii se va întâmpla acest lucru?
- Se va întâmpla în situaţia în care voi avea putere financiară să-l relansez. Am mai vorbit cu cei care sunt entuziaşti, cu primarii unor oraşe, dar n-am absolut nicio siguranţă că se va putea face. Din păcate, suntem într-o perioadă foarte tulbure. Cea mai grea situaţie pe şosele este când e ceaţă, pentru că este tulbure totul, rămâi într-o derivă totală. Cele mai grave lucruri apar atunci când nu se mai pot recupera. Aş vrea să reţineţi, ca o metaforă oarecum finală, că un cristal se construieşte greu şi se sparge uşor. Muncesc enorm şi îşi pierd sănătatea oamenii care-l fac, şi unul îl scapă şi se sparge. Aşa suntem noi, o ţară care s-a construit în milenii, care a avut şi momente de mare demnitate şi care este în curs de a deveni cioburi.