de Gabriela Niculescu
Inconfundabilul Mitică Popescu acceptă cu greu să acorde interviuri, dar a făcut o excepţie pentru cititorii revistei noastre. Nu face parte din galeria marilor actori care încearcă să epateze în orice moment, rămâne rezervat, conştient de faptul că valoarea nu trece o dată cu anii şi cu schimbarea... modei. Dincolo de imaginea de actor complet de comedie sau de dramă cu care ne-a obişnuit, ascunde o tristeţe atipică pentru un om obişnuit cu aplauzele. Vizitându-l, am avut ocazia să aflăm o parte dintre secretele lui Mitică Popescu, dar mai ales am descoperit imaginea sa nefardată. Dialogul este unul incitant, iar eroul nostru nu se sfieşte să pună la colţ personajele care dau o nuanţă negativă societăţii de azi.
„N-am avut bani să-mi îndeplinesc visul”
- Cum vă amintiţi anii copilăriei? Aţi dat bătăi de cap părinţilor sau aţi fost un copil cuminte?
- Da’ eu ştiu? Întrebaţi-o pe mama, care a murit. Nu dau nici acum bătăi de cap nimănui. N-am fost un copil zbuciumat, ci unul normal.
- De ce aţi ales teatrul? Moşteniţi talentul de la cineva?
- Am aflat că există o fabrică de făcut actori. Când eram la liceu am jucat într-o piesă, iar cel care a montat spectacolul m-a sfătuit să fac această meserie. Nu am avut pe nimeni în familie cu talent în actorie. Tata a fost instructor de dansuri populare, dacă se poate spune că asta este o moştenire...
- Cândva spuneaţi că v-ar fi plăcut să aveţi o cârciumioară destinată artiştilor, în care să recreaţi atmosfera şi parfumul anilor din perioada băruleţului aflat în subsolul teatrului din Piatra-Neamţ. De ce nu v-aţi îndeplinit acest vis?
- N-am avut bani să-mi îndeplinesc visul. E simplu. Nu se face nimic fără bani. Aveam o firmă, iar barul de acolo era foarte frumos. De fapt, a fost făcut în scopul de a ne strânge noi, cei din colectivul Teatrului Mic, în incinta instituţiei, pentru că tot se spunea că actorii sunt beţivi. Noi nu aveam unde să mâncăm, pentru că nu aveam familii. Şi atunci i-am cerut voie directorului teatrului din Piatra-Neamţ să deschid acest bar. Construisem acolo şi o scenă, organizam aniversări, am făcut şi o nuntă. Ne aflam mereu într-un cadru familial. Firma se numea „Şase saşi în şase saci”, iar cine nu mai putea să pronunţe numele coerent nu mai primea băutură.
„Înainte de spectacol repetam toată piesa, chiar dacă jucam două zile la rând”
- Aţi jucat de peste o sută de ori în piesa „Alex şi Morris”, alături de regretatul Ştefan Iordache. Aveaţi tabieturi înainte sau după spectacole?
- Nu. Eu luam un taxi şi mă duceam să-l iau de acasă, ne întâlneam la 15:30, la 16:00 eram la teatru şi ne vedeam de treabă. Înainte de spectacol repetam toată piesa, chiar dacă jucam două zile la rând. Până la ora 18:00, când începeam să ne îmbrăcăm, mai citeam un ziar, mai luam aer, dar rămâneam în teatru, nu ieşeam pe stradă. Apoi ne îmbrăcam, coboram pe scenă, controlam recuzita şi la ora 19:00 bătea gongul. După ce terminam, pentru că eram obosiţi, transpiraţi, mai stăteam la o şuetă încă o oră. Apoi luam un taxi, îl duceam pe el, pentru că stătea aproape de mine, şi mergeam şi eu acasă.
- Aveţi vreo amintire dragă legată de dânsul?
- Fiecare spectacol. Ne şi întâlneam, am fost la el la Gruiu, am fost şi când a făcut vinul, că avea vie. Erau plăcute întâlnirile la el la curte...
- La pescuit aţi fost?
- Am fost zece ani în Deltă, pentru că regretatei mele soţii, Leopoldina Bălănuţă, şi socrului meu le plăcea foarte mult. Eu nu pescuiam, pentru că nu aveam răbdare, dar stăteam acolo câte două săptămâni.
- Ce momente inedite vă amintiţi din carieră?
- Moartea tatălui meu. Când am aflat eram la televiziune şi înregistram „Matca”. În acele zile am mai avut încă cinci spectacole. Noroc că am fost duminică dimineaţă liber ca să-l pot însoţi pe ultimul drum. Seara am avut din nou spectacol.
- Cum aţi reuşit să vă stăpâniţi sentimentele?
- Păi nu interesează pe nimeni ce e în sufletul unui actor...
„Mi-au displăcut regizorii care au trădat textele şi nu am dorit să joc în pielea goală”
- Meseria dumneavoastră adună şi situaţii comice, unele la care participă şi publicul. Domnul Vladimir Găitan îmi spunea că sunt atât de multe, încât s-ar putea aduna într-o carte...
- Nu am talent de scriitor şi nici nu m-am gândit vreodată să scriu. Şi nici nu cred că există vreun interes pentru subiectele vieţii noastre. Eu am muncit, iar peripeţiile mele au fost văzute de spectatori în scenă. S-a întâmplat odată să am 11 spectacole într-o săptămână...
- Actoria v-a adus satisfacţiile scontate?
- Mi-a adus. Lumea mă cunoaşte şi mă salută pe stradă, chiar şi în străinătate, că acum mai fac plimbări pe afară când mă plictisesc în casă. Dau autografe şi în Europa. În America nu mă duc, pentru că e drumul prea lung şi nu pot fuma în avion.
- Spuneaţi cândva că „Noi, actorii, suntem ai tuturor şi ai nimănui”.
- Evident. După spectacol şi aplauzele de final, fiecare se întoarce la viaţa sa, iar tu rămâi tot singur. Cum ai venit la teatru, aşa pleci.
- Cum simţiţi acum, la vârsta de 74 de ani, publicul, colegii şi prietenii?
- În niciun fel. Eu ce-am avut de spus am spus. Acum sunt pensionar, iar repertoriul care se practică la ora actuală nici nu mă interesează. Mie mi-au plăcut piesele de teatru care puneau în scenă o poveste. Mi-au displăcut regizorii care au trădat textele şi nu am dorit să joc în pielea goală sau să văd teatru în pielea goală. Îmi plăceau scenografia, costumele adecvate. Unii ar spune că sunt de modă veche.
- Vă mai putem vedea pe scenă din toamnă?
- Depinde. Niciodată nu m-am gândit să joc un anume rol. L-am jucat doar dacă m-a solicitat cineva. Dacă mă cheamă şi dacă îmi place şi textul, s-ar putea să mă vedeţi.
- Câte piese aţi refuzat din pricina textului?
- Doar vreo două, pentru că am fost un salariat civilizat...
„Eu nu am fost un bărbat frumos”
- Ce rol vă este cel mai apropiat de suflet?
- Cam ultimul mă preocupă întotdeauna. La un moment dat, a fost rolul din „Alex şi Morris”, în care am avut bucuria să joc cu Ştefan Iordache. Îmi pare rău că a plecat atât de repede şi că nu ne-am terminat treaba.
- Diferă spectatorii de teatru de acum de cei de odinioară?
- Nu, n-am sesizat diferenţe, pentru că dacă un om vine la teatru înseamnă că-i face plăcere. În general, sunt respectuoşi cu actorii. N-am avut parte de surprize neplăcute. N-a aruncat lumea în mine nici cu ouă, nici cu roşii, dar nici cu bani.
- Admiratoarele au venit în culise?
- Eu nu am fost un bărbat frumos, aşa că n-au făcut pasiuni, ca de exemplu să alerge după mine pe stradă sau să mă sune. Au venit în culise doar să mă felicite.
- Ce contează mai mult, aplauzele sau premiile?
- N-am prea avut parte de premii şi, oricum, ce-aş putea să fac cu ele? Singura satisfacţie a fost că am bucurat publicul. Am jucat 20 de ani în „Pluralul englezesc”, la „Mitică Popescu” am jucat 500 de reprezentaţii, ca să nu mai amintesc de altele.
„Nu am primit nimic pe tavă, a trebuit să muncesc şi să am răbdare”
- Credeţi în influenţa zodiilor?
- Cred în destin.
- Se spune despre cei născuţi în Săgetător că ar fi norocoşi.
- Unii dintre ei, cei născuţi mai spre... coadă sunt cam vioara a doua.
- V-au influenţat vreodată trăsăturile generale ale zodiei?
- De multe ori. Mi s-a întâmplat des să mi se ofere roluri mai târziu sau să înlocuiesc pe cineva. Nu am primit nimic pe tavă, a trebuit să muncesc şi să am răbdare.
- Aveţi vreun regret?
- Se mai întâmplă să am. Am mai greşit şi eu, că nu sunt perfect. Mi-am cerut scuze de fiecare dată când am greşit şi mi-a părut rău când am supărat pe cineva. Cel mai mare regret al meu este că nu mai sunt tânăr.
- Ce reprezintă emisiunea „D’ale lui Mitică”?
- E benefică din toate punctele de vedere. O fac de zece ani şi, probabil, o să mai fie cât o vor mai dori şefii. Dacă mă cheamă, mă duc cu dragă inimă.
- Cum decurge recuperarea după accidentul la mână?
- Va dura până la toamnă. Mi-a fost greu, pentru că nu am avut posibilitatea să mi se pună mâna în ghips, deoarece am fost operat la umăr. Şi încă mi-e greu, pentru că mai am treabă de făcut... Accidentul s-a petrecut în luna octombrie a anului trecut şi mi s-a spus că mai durează încă trei sau şase luni ca să ajung la normal. Nu poţi juca teatru fără să ai ambele mâini normale.
- Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră?
- Câteodată mai plină, altădată mai tristă. Singurătatea e deprimantă. Când stau cu prietenii mă bucur, când stau singur mă întristez. Şi mai am un amic, televizorul.
- La ce vă place să vă uitaţi?
- În special la ştiri. Nu am răbdare să mă mai uit la filme. Dacă e un concert, îl ascult, şi când mi-e somn mă culc.
„Pe cei care nu-mi plac îi cert singur, în faţa televizorului”
- Unde vă place să vă plimbaţi?
- Când am bani merg în străinătate cu o prietenă foarte bună. Mă duc oriunde. Nu prea am fost de două ori în acelaşi loc, mai sunt multe de văzut.
- Cine vă vizitează, cu cine vă întâlniţi?
- Nepotul meu, doamna Lili care mă ajută la curăţenie şi mai am două-trei cunoştinţe la care mă mai duc să stăm de vorbă. Colegii au treabă, nici nu pot fi supărat pe ei. Fiecare are familie.
- Nepotul dumneavoastră cu ce se ocupă?
- Este de profesie inginer, munceşte mult, mă bucur când vine şi mă întristez când pleacă. Are doi copii frumoşi, talentaţi. Băiatul este la liceu, fata are 20 de ani şi studiază pianul la New York. Mi-a făcut o plăcere deosebită de curând, când am fost la un concert de-al ei, la Bacău.
- Credeţi că se va schimba ceva în legislaţia care vizează actorii şi instituţiile de teatru?
- Politica nu m-a interesat niciodată. E drept că după ’89 ni s-au făcut propuneri, mie şi soţiei mele, să intrăm în politică, dar am refuzat, pentru că nu mă pricep. Pe cei care nu-mi plac îi cert singur, în faţa televizorului. Pe cei care îmi plac îi ascult. Şi nici nu sunt de acord cu mulţi colegi care se duc la emisiuni să-şi spună părerea despre politică.
„Mă întreba tata: «Când te apuci şi tu de o meserie?»”
- V-ar plăcea să predaţi actoria?
- Am predat doi ani şi m-am săturat, m-am plictisit, pentru că nu mai există disciplina care era pe vremuri. Oamenii au alte treburi, să prezinte maşini de spălat, detergenţi ori dacă nu-i ai pe toţi la repetiţie, că nu faci istorie sau matematică, e greu. Nu poţi repeta o piesă cu trei oameni în clasă.
- Aţi pregătit studenţi pentru admiterea la UNATC?
- Nu mă pricep, nu ştiu să spun cuiva să facă aşa cum fac eu. Trebuie să aibă personalitatea sa, să muncească şi să iubească această meserie, nu s-o facă doar aşa, în dorul lenii.
- Cum poate şti un tânăr dacă este născut pentru actorie?
- Eu n-aş mai sfătui pe nimeni să facă actoria. Pe repertoriul şi banii actuali, nu merită. Şi pe mine mă întreba tata: „Când te apuci şi tu de o meserie?”. Înainte ieşeau din şcoală 20-30 de actori. Acum, spuneţi-mi câte teatre trebuie să fie ca să acoperi 500 sau 700 de de absolvenţi?
- Cu sau fără talent...
- Nu contează. Există o formulă pentru meseria aceasta: talentul, care e de la Dumnezeu, şi şansa. Dacă ai numai şansa, aşa cum au multe dintre fătucele astea care n-au bani să-şi cumpere o fustă şi apar în chiloţi pe la televizor, s-ar putea ca acel om care le ajută să se lanseze să dispară la un moment dat. Ca să fie apreciată de spectatori trebuie să aibă şi talent.
- Muzică ascultaţi?
- Uneori. Ascult muzică bună, clasică sau uşoară. Nu-mi plac manelele...
- Care este mâncarea preferată?
- Fasolea boabe.
- Aţi primit vreun cadou memorabil?
- Da. S-a întâmplat la un spectacol „Mitică Popescu”, unde venise un domn de la Buzău, care era în delegaţie. N-a mai găsit bilete şi m-a rugat să-l ajut să intre în sală, iar la finalul piesei a venit cu o sticlă înfăşurată într-un ziar şi mi-a spus: „Asta e ce mi-a mai rămas dintr-o sticlă de ţuică şi v-o dau dumneavoastră!”. Şi am mai avut o surpriză plăcută din partea unei doamne din Israel, care mi-a arătat 15 bilete de la spectacolele mele la care venise de fiecare dată când ajungea în România.
- Vi s-a propus să jucaţi în telenovele?
- Evident. Dar nu-mi plac şi am refuzat. Am jucat într-un singur serial, făcut după un text extraordinar al lui Titus Popovici, „Lumini şi umbre”, în regia lui Andrei Blaier.
- Nici partea financiară nu v-a tentat la telenovele?
- Pot să mă duc să cerşesc dacă am nevoie de bani. De ce să mă înjure lumea că mă vede la televizor?
- Meseria de actor te consumă sau poate fi făcută cu uşurinţă?
- Sunt oameni care o fac uşor, alţii mai greu, pe unii îi epuizează, pe alţii nu. Eu am muncit foarte mult şi m-am consumat pentru fiecare rol.
- Care a fost cel mai costisitor rol, din punct de vedere energetic?
- Toate sunt costisitoare. Orice rol şi orice seară costă. Mă întreba un domn: „Dar ce, dumneavoastră aveţi emoţii?” Şi i-am spus: „Dumneavoastră când aveţi o amantă nouă nu aveţi emoţii? Eu, în fiecare seară, am altă «amantă»”.