de Gabriela Niculescu

Catrinel Sandu are una dintre cele mai frumoase şi oneste ascensiuni profesionale din showbizz-ul românesc. A absolvit liceul de coregrafie, dar o dată cu rolul „bebeluşei” de la „Cronica cârcotaşilor” paşii au purtat-o către o carieră în televiziune. A moderat multe emisiuni de divertisment, chiar şi în ultimii cinci ani, de când trăieşte în Florida alături de soţul său, fostul tenisman Gabriel Trifu. Revine des în România, pentru că aici îşi încarcă bateriile pentru America. Are o fiică superbă, Sara, în vârstă de 3 ani, iar în iarnă aşteaptă cel de-al doilea copil. Am descoperit povestea impresionantă a unor oameni predestinaţi, iar exemplul familiei lor este tot mai rar în zilele noastre.

„Sunt foarte multe lucruri care mă ţin legată de ţară”
- Cu ce treburi ai venit acum în România?
- Noi venim toţi trei în România în fiecare an. Deja a devenit o tradiţie. Nu pot sta în America un an fără să mă întorc în ţară câteva luni, pentru că de aici îmi iau toată energia care mă ţine acolo. Sunt foarte multe lucruri care mă ţin legată de ţară. Oricât de bine m-am acomodat acolo după aceşti cinci ani, din care primul an şi jumătate a fost groaznic, nu e acelaşi lucru. Sunt multe care-mi lipsesc, familia, şi aici nu mă refer doar la părinţi, prieteni, televiziune, pentru că am avut norocul ca de fiecare dată când m-am întors în ţară să lucrez, chiar dacă au fost proiecte mai mici sau sezoniere, dar pentru mine sunt ca o gură de aer. Din fericire, am reuşit să ajung la un echilibru cu viaţa de aici şi cea de acolo, total diferită.

- Ţi-ai dorit vreodată să trăieşti în America?
- America e total diferită de Europa, şi lucrul acesta îl simţi când te muţi acolo şi când începi să te integrezi în sistemul lor. Când am mers în vizită nu am simţit asta. La vârsta de 18 ani am ajuns prima oară în SUA, în turnee, cu liceul de coregrafie, şi mi s-a părut ceva spectaculos. Atunci mi-am dorit să rămân acolo. Nu s-a întâmplat să rămân, m-am întors, am terminat liceul, pentru că eram în ultimul an, am intrat la facultate, apoi mi-a plăcut ce făceam aici, şi nu mi-am mai dorit niciodată să plec. Dar uite că după ani a apărut Gabi în viaţa mea şi a schimbat totul, dar nu-mi pare rău pentru nimic. Eu chiar cred că ne-am găsit ca suflete-pereche, am simţit asta, pentru că amândoi am intrat în această relaţie când aveam maturitatea ideală. Cred foarte tare în destin şi în ideea că doi oameni sunt sortiţi, iar pentru a se găsi este important să treacă prin anumite etape ale vârstei.

„Ne-am susţinut extraordinar de bine în această încercare a vieţii”
- Îţi mai doreai un copil. Sarcina te-a luat prin surprindere?
- Acest copil chiar a fost un dar de la Dumnezeu, pentru că a venit într-un moment foarte greu pentru noi. La o lună şi ceva după operaţia mea la gleznă, survenită în urma accidentului pe care l-am avut la „Dansez pentru tine”, când mă aflam în recuperare, Gabi a suferit un accident de motocicletă, la 15 ianuarie, care ne-a dat peste cap. A trecut printr-o operaţie foarte grea, dar îi mulţumim lui Dumnezeu că nu a fost mai rău. Eu n-am fost acolo, dar mi-a spus că a intrat motorul în voblaj, a pus frână şi s-a blocat roata din faţă, iar el a pus piciorul jos şi tibia s-a zdrobit la acea viteză între asfalt şi greutatea sa. Când a ajuns la spital credea că nu se mai poate face nimic, simţea piciorul zdrobit de la gleznă până la genunchi. Cea mai emoţionantă parte a fost la spital, când îşi cerea scuze continuu faţă de mine şi faţă de Sara: „Mami, iartă-mă, nu m-am gândit la voi!”, iar lucrul ăsta m-a făcut să plâng şi mai tare. El a avut tibia fracturată în trei părţi, iar acum are o tijă şi opt şuruburi în picior. Am stat cu el în spital două zile, cât a durat operaţia, apoi au urmat două săptămâni în care el a stat imobilizat la pat. După aceea a stat în scaunul cu rotile două luni. A fost un chin pentru el, fiind obişnuit cu viaţa de sportiv. Încercam să-l duc şi la terenul de tenis, dar a fost extrem de puternic şi nu mi-a făcut viaţa mai grea, chiar el mă încuraja că va fi bine şi va trece. Ne-am susţinut extraordinar de bine în această încercare a vieţii.

- Gabi s-a recuperat complet?
- A avut mult noroc, pentru că la centrul de recuperare la care a mers l-a găsit pe doctorul care l-a mai tratat în turneele de tenis. Şi l-a ajutat foarte mult, pentru că l-a introdus într-o maşinărie extraordinară, făcută de NASA. Intri, te ridică, practic pluteşti, apoi începi să mergi şi îţi calculează ea cât la sută din greutatea corpului poţi lăsa pe piciorul afectat, iar recuperarea este cu mult mai rapidă decât cu exerciţiile clasice. Gabi s-a refăcut foarte bine şi pentru că a fost sportiv de performanţă. A avut o ambiţie extraordinară şi s-a dus o zi da, o zi nu. Ar fi mers zilnic, dar nu era recomandat. Acum este pe teren, nu joacă, dar poate să alerge şi foarte rar şchioapătă. Mai are încă şase luni de recuperare ca să ajungă aproape de cum era înainte de accident.

- Mai merge pe motocicletă?
- Nici nu mai vrea să audă. Acum ne permitem să glumim între prieteni, chiar a primit de ziua sa un tort în formă de motor.

„În SUA m-am întors la postura mea de profesoară de dans”
- Cum a perceput Sara toată perioada cu accidentările voastre?
- A fost extrem de înţelegătoare, chiar dacă a făcut 3 anişori abia pe 31 iulie. Mereu mă întreba: „Tati are buba la picior? Tati e bine?” A stat şi ea cu el la spital, s-au uitat împreună la „Tom şi Jerry”. Avea o compasiune deosebită faţă de el şi încerca mereu să-l protejeze, îi spunea: „Pup eu şi trece!”

- Vorbeşte şi română, şi engleză?
- Da. Eu am făcut o regulă, şi deşi mulţi spun că n-am să reuşesc, vreau ca în casă să se vorbească numai în română. Iar când merge la grădiniţă, la şcoală, oriunde, să vorbească în engleză. Am multe familii în jur cu copiii născuţi în România, care, odată intraţi în sistem, au început să se simtă mult mai bine cu limba şi treptat au uitat româna.

- Spuneai că adaptarea în America a fost grea. Totuşi, cum ai reuşit?
- Când am ajuns în SUA m-am întors la postura mea de profesoară de dans şi am predat la un studio mixt de copii din Sarasota. Cât am predat în România, am făcut-o doar pentru profesionişti, la liceul de coregrafie. Însă m-au ajutat anii în care am lucrat în televiziune, pentru că am predat pentru neprofesionişti. Am înfiinţat şi o clasă pentru mamele care veneau să-şi aducă fetiţele şi băieţeii la cursuri. Făceam cu ele un fel de zumba, un dans alert care le şi ajuta să slăbească. Apoi am rămas însărcinată cu Sara şi din luna a opta am întrerupt cursurile.

- Aţi făcut un credit la bancă pentru academia de tenis a lui Gabi. A meritat?
- Noi am riscat foarte mult, pentru că banii pe care i-am avut când am ajuns în Florida i-am investit în casă. Acum îmi pare rău, pentru că piaţa imobiliară a decăzut. Creditul l-am făcut împreună cu prietenul şi asociatul lui Gabi, iar lucrurile le-am făcut treptat, cu paşi mici. În plus, noi ne-am aşezat la zece minute de cea mai mare academie de tenis din lume, dar am avut încredere în ce ştie şi ce poate Gabi. Întâi am luat terenul, care era un câmp gol, acum avem zece terenuri de tenis, opt de ciment şi două de zgură, loc de parcare, palmieri, arată foarte frumos. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că academia merge bine. Avem 40 de copii, am investit şi într-o casă, pentru că le oferim şi cazare celor care stau departe. Le punem la dispoziţie transport cu autobuzul până la şcoală şi până la terenurile de tenis. Li se găteşte în casă, sunt supravegheaţi întotdeauna de doi adulţi, iar la academie sunt, pe lângă Gabi şi partenerul său, încă patru antrenori. Sunt puţini oameni, dar eficienţi. Gabi este foarte dedicat acestei pasiuni, nu o face pentru bani, şi chiar îi ajută pe mulţi copii care nu au posibilităţi financiare.

„Specialistul familiei spune că are priză bună”
- Sara ia lecţii de tenis?
- Da. Are o rachetă comandată pe măsura sa şi îi place. Mai ales că mergem zilnic la Gabi, la academie, pentru că este la zece minute de noi. Bine, antrenamentul este adecvat vârstei, nu joacă tenis propriu-zis, dar învaţă cum să ţină racheta, prinde mingile, care sunt unele mari şi moi, iar specialistul familiei spune că are priză bună.

- La capitolul dans-coregrafie cum stă?
- E înnebunită să danseze. Dacă are şi o oglindă în faţă, e cea mai fericită. Dacă merg cu ea în magazin şi e muzică, se opreşte să danseze. Am dus-o o dată şi la balet. Era cea mai mică din grupă, dar a fost foarte atentă la ce spunea profesoara şi 40 de minute s-a concentrat şi a executat toate mişcările. Am fost foarte mândră de ea. Dintr-o balerină şi un sportiv, genele se vor întâlni undeva la ea. Are ureche muzicală, îi plac instrumentele foarte mult, are tobe, chitară, pian şi culmea e că la toate zdrăngăne frumos. Eu am făcut opt ani de pian şi vreau să-l studieze şi ea, pentru că e foarte frumos. De la pian de jucărie am ajuns la o pianină adevărată şi a ştiut din prima cum să ţină degetele. Ca orice părinte, ne dorim ce e mai bun pentru ea, deci clar va face şi mişcare, dar fără să-i ştirbim copilăria cum am făcut eu şi Gabi, făcând performanţă. Sportul schimbă stilul de viaţă şi îţi dă o anumită educaţie, pe lângă faptul că te întăreşte fizic şi psihic. Eu îi voi arăta o paletă largă, şi ea va alege ce-i va plăcea.

- Voiai să-ţi faci şi o şcoală de dansuri. De ce n-ai mers mai departe?
- Şcoala este un proiect pus la punct în acte, dar după ce am văzut ce înseamnă să ai afacerea ta, cu academia de tenis, am realizat că trebuie să-ţi iei adio de la concedii, pentru că nu poţi pleca să laşi afacerea pe mâna altora. Eu mă bucur că am acum această libertate, de a veni în ţară cinci, şase luni. Dacă mi-aş deschide şcoala, nu mi-aş mai permite acest lucru. Încă trag de acest fir, dar când copiii vor fi măricei, la şcoală, atunci îmi voi deschide şcoala, pentru că n-am să mai pot avea concedii decât atunci când ei vor fi în vacanţă.

„Iniţial, mi-am dorit băieţel, dar Sara vrea să fie fetiţă“

- Ai aflat ce va fi copilul? Ce ţi-ai dori mai mult?
- N-a prea vrut să se întoarcă la ecografie, dar în proporţie de 85% credem că este fată. Imediat intru în a cincea lună de sarcină, iar pe 16 august vom şti exact ce este. Iniţial, mi-am dorit mai mult să fie băieţel, ca Sara să rămână prinţesa lui tata, dar ea e vehementă şi vrea să fie fetiţă. Mi-a spus că dacă este băieţel va plânge încă de când va afla. Şi cum acest copil vine pe lume şi pentru ca ea să nu fie singură, încep şi eu să sper că va fi fetiţă.

- A fost o sarcină uşoară până acum?
- Foarte grea. Am avut arsuri îngrozitoare şi în primele două săptămâni n-am putut să mă ridic din pat, iar Sara îşi adusese toate jucăriile în jurul meu. Mă simt ca şi cum nu aş fi fost niciodată însărcinată, pentru că cele nouă luni cu Sara au fost cele mai frumoase din viaţa mea.

„Zaţul de cafea cu ulei de măsline face pielea ca de bebeluş“

- Cum reuşeşti să opreşti timpul în loc şi să arăţi atât de bine?
- Nu fac nimic special, dar nu am făcut niciodată exces de machiaj, nu pierd nopţile, nu beau alcool şi nu fumez. Lucrurile acestea se văd în timp. În plus, am gene bune. Dar pentru piele folosesc, mai rar decât ar trebui, un peeling, un gomaj extraordinar pe care-l fac din zaţul de cafea şi două linguri cu ulei de măsline. După duş, îl întind pe tot corpul, inclusiv pe faţă, las să acţioneze câteva minute, îl clătesc, apoi mă simt mult mai uşoară şi face pielea ca de bebeluş.

„Cred foarte tare în destin şi că ne-am găsit ca suflete-pereche, am simţit asta“