de Andrei Dicu
Mai în glumă, mai în serios, nebunia şi geniul merg mână în mână. Numai că, înainte de a aspira cu toţii să devenim nebuni de legat, în speranţa că talentul ne va îmbrăţişa, să aruncăm un pic ochii spre ororile din secţia de psihiatrie. Acolo vom face cunoştinţă cu partea întunecată a primilor 10 creatori din istoria omenirii, cărora medicii le-au dat un verdict dur: „Da, maestre, sunteţi complet sonat!”
John Forbes Nash
Cunoscut publicul larg datorită filmului lui Ron Howard, „A Beautiful Mind”, John Forbes Nash este un matematician american, laureat al Premiului Nobel. Născut în 1928, a fost diagnosticat din tinereţe cu schizofrenie paranoidă. Simptomele reclamate de medici erau: mania persecuţiei, ideile obsesive, delirul, problemele de autoidentificare şi conversaţiile cu interlocutori inexistenţi. Prietenii săi i-au observat pentru prima dată comportamentul neobișnuit într-un Ajun de An Nou, când John și-a făcut apariția la petrecere îmbrăcat ca un bebeluș și și-a petrecut întreaga seară ghemuit în brațele Aliciei, sugându-și degetul. În 1958, revista „Fortune” l-a numit pe Nash „steaua în ascensiune a Americii în noua matematică”. Un an mai târziu, Nash a fost demis de la locul de muncă şi internat într-o clinică psihiatrică dintr-o suburbie a oraşului Boston. După chimioterapie, starea sa s-a îmbunătăţit, astfel că a fost externat şi, împreună cu soția, a plecat în Europa, unde a încercat să se stabilească, solicitând statutul de „refugiat politic”. Franţa i-a refuzat cererea, astfel că a fost deportat în SUA. Familia Nash s-a stabilit în Princeton, însă pentru că John şoma, boala a progresat rapid. În 1961, a fost internat în Trenton State Hospital, New Jersey, unde a făcut tratament cu insulină. După externare, savantul a fugit din nou în Europa, părăsindu-şi soţia şi copilul. În 1962 a divorţat oficial, dar fosta soție, Alicia Lard, a continuat să-l ajute. La revenirea în SUA, matematicianul a fost de acord să ia în mod regulat medicamente antipsihotice, iar starea sa s-a îmbunătăţit într-atât, încât colegii săi i-au pus o „pilă” pentru a lucra la Universitatea Princeton. După un timp, Nash a refuzat tratamentul de teamă că medicamentele i-ar putea afecta abilităţile mentale şi munca ştiinţifică, astfel că starea i s-a agravat din nou.
În mod obişnuit, Nash făcea vizite la Princeton, scriind pe table formule de neînţeles şi vorbind cu „vocile”… Studenţii şi colegii s-au obişnuit cu „profesorul trăsnit”, iar, surprinzător, Nash şi-a revenit şi s-a reapucat de matematică. În 1994, la 66 de ani, John Nash (împreună cu Reinhard Zeltenom şi cu John Harsanyi) a câştigat Premiul Nobel pentru Economie „pentru analiza echilibrului în teoria jocurilor noncooperatiste”. Nash a adus o nouă abordare ştiinţifică la teoria economică a jocurilor şi a aşa-numitei matematici a concurenţei. A refuzat scenariul standard „câştigător-pierzător” şi a construit un model matematic în care cele două părţi concurente doar pierd din cauza rivalităţii continue. Acest scenariu a fost numit convenţional „echilibrul lui Nash”: jucătorii păstrează echilibrul, căci orice schimbare le-ar putea înrăutăţi situaţia. Cercetările lui Nash în domeniul teoriei jocului au fost utilizate pe scară largă de americani în timpul Războiului Rece. Totul e bine când se termină cu bine, pentru că în 2001 savantul s-a recăsătorit cu Alicia Lard.
Jonathan Swift
Scriitorul irlandez Jonathan Swift (1667-1745), părintele lui „Gulliver”, a suferit de o maladie ciudată, situată undeva între boala Pick şi boala Alzheimer, experţii neajungând la o concluzie unanimă. Prozatorul acuza ameţeli, dezorientare în spaţiu, pierderi de memorie, incapacitatea de a recunoaşte oamenii şi obiectele din jur şi incapacitatea prinderii sensului vorbirii umane. Aceste simptome au crescut constant, până când, la finele vieţii, Swift suferea de demenţă deplină.
În „Călătoriile lui Gulliver”, Swift a inventat o nouă formă de satiră politică. Cu siguranţă, vizitele în regatul piticilor şi apoi în cel al uriaşilor nu reprezintă prima viziune sarcastică asupra lumii venită din partea unui intelectual luminat, dar inovaţia aici nu constă în viziune, ci în optică. În timp ce alți sarcastici priveau viaţa printr-o lupă sau printr-un telescop, decanul Catedralei Sf. Patrick şi-a meşterit în acest scop un obiectiv cu o sticlă curbată. Ulterior, de acest obiectiv s-au folosit cu plăcere scriitori precum Gogol, pe care-l vom găsi, de asemenea, în „clinica” noastră ocupată de genii. Swift este celebru şi pentru fraza „avem destulă religie cât să ne facă să urâm, dar nu destulă cât să ne facă să ne iubim unii pe alţii”, care a pus pe jar Biserica Catolică. (va urma)
Jean-Jacques Rousseau
Scriitorul şi filosoful francez Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) este un caz celebru de paranoia, combinată cu mania persecuţiei. Suspiciunile exagerate ale lui Rousseau, care vedea în orice persoană un asasin, sunt rezultatul conflictului cu Biserica, izbucnit la începutul anilor 1760, după apariţia cărţii „Emile, sau despre educaţie”. Romancierul îşi imagina conspiraţii, ducea o viaţă ascetică şi nicăieri nu zăbovea prea mult timp, crezând că toţi prietenii şi cunoscuţii fie complotează împotriva sa, fie îl suspectează. Rousseau a crezut că gazdele dintr-un castel pe care îl vizita îl consideră vinovat de otrăvirea unui servitor, astfel că a cerut autopsierea cadavrului pentru a-și demonstra nevinovăția.
De la Rousseau ne-a rămas reforma pedagogică. În locul metodei represive de educaţie, Rousseau propunea încurajarea şi afecţiunea. El considera că un copil trebuie să fie eliberat de tocirea mecanică a unor fapte seci şi trebuie să i se explice totul în exemple vii şi credea că sarcina pedagogiei e să dezvolte talentele naturale, şi nu să corecteze personalitatea. După Rousseau, pedeapsa ar trebui să fie o consecinţă naturală a comportamentului copilului şi nu o manifestare a celui puternic asupra celui slab. Scriitorul pleda chiar împotriva scutecelor, „care îngrădesc libertatea mişcărilor copilului”.
Din punct de vedere literar, Rousseau promova fiinţa cu suflet minunat, „sălbaticul” sensibil, ghidat nu de raţiune, ci de simţire, iar din punct de vedere politic susţinea ideea unui stat democratic, care rezultă direct din lucrarea „Contractul social”. Deşi această lucrare îi inspira pe luptătorii care mureau pentru idealurile Revoluţiei Franceze, Rousseau însuşi, în mod ironic, nu a fost niciodată un susţinător al unor astfel de măsuri radicale.