de Andrei Dicu
Anul acesta sărbătorim 140 de ani de la naşterea celui mai important sculptor al ţării şi poate chiar „al omenirii” (cum scria Adrian Păunescu), genialul Constantin Brâncuşi, iar statul român a decis să achiziţioneze, prin licitaţie, opera „Cuminţenia pământului”. Pentru a-l omagia pe artist, vă oferim povestea necunoscută a gigantului care a avut o contribuţie covârşitoare la înnoirea limbajului şi a viziunii plastice în sculptura contemporană.
Vioara construită din materiale găsite în birt
Despre Constantin, cel de-al şaselea fiu al ţăranilor gorjeni Radu Nicolae Brâncuşi şi Maria Deaconescu, s-au scris mii de pagini. Cel care avea să devină cel mai mare sculptor modernist român, şi nu numai, cel care a parcurs drumul de la Hobiţa la Paris, urcând spiritualitatea românească în ansamblul de valori mondiale, s-a născut la 19 februarie 1876 şi a învăţat la Peştişani şi apoi la Brădiceni, în inima Olteniei. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă şi de ani lungi de ucenicie prin ateliere de boiangerie, în prăvălii şi în birturi. Se spune că, pe când muncea într-o cârciumă din Craiova, a construit o vioară din materialele găsite în local. Părinţii i-au înţeles talentul şi l-au înscris cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Cetatea Banilor. „Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi în grădini publice, ca să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi peste monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut, dar toată lumea să simtă necesitatea şi prie- tenia lor, ca pe ceva ce face parte din sufletul Naturii”, avea să recunoască el... Sculpturi precum „Coloana nemuririi”, „Zburătorul”, „Măiastra”, „Muza dormind”, „Cap cu maramă”, „Iisus pe cruce”, „Masa Tăcerii”, „Hangiţa” pleacă din românismul autentic şi se sapă singure în universal. Lor li se alătură creaţii mai puţin promovate, precum „Laokoon”, „Soarele şi Luna”, „Eminescu”, „Lebăda”, „Narcis” sau bustul lui Carol Davila, care oferă esenţa universului natural pe care Brâncuşi avea s-o definească drept naturalitatea lui, implicit a lumii, a artei, în primul rând a creaţiei populare, reprezentate de miturile fundamentale ale românilor, pe care artistul le-a ilustrat încă din tinereţe. Când Brâncuşi, copil fiind, sculpta în gheaţă forme pe care le-a văzut în zăvoiul Hobiţei sau pe Valea Sohodolului, el făcea parte din sufletul Naturii. Când alegea din apa râului o piatră şi o aşeza pe un soclu sau o punea într-un anumit loc, aceasta devenea sculptură, şi nu de orice fel, ci una din care Demiurgul devenea continuarea artistului.
„Eu am pornit de la Natură...”
De altfel, Brâncuşi se trăgea dintr-un neam de vechi şi buni ortodocşi, străbunicul său ridicând biserica de lemn din Hobiţa, iar tatăl său, care era crucer, nu lovea inima copacului decât după ce postea, se închina şi se ruga. Nu-i de mirare că Brâncuşi îi numea „nebuni” pe toţi cei care „consideră lucrările mele drept abstracte. Ceea ce cred ei că este abstract e tot ce poate fi mai realist, pentru că realul nu înseamnă forma exterioară a lucrurilor, ci ideea şi esenţa fenomenelor. Eu am pornit de la o idee, de la Natură, iar simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea, pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor”... Iată de ce, odată cunoscându-l pe Brâncuşi, nu mai putem privi Natura decât prin aceiaşi ochi magici, de sorginte gorjeană. Altfel spus, de când Dumnezeu şi-a trimis mesagerul hobiţean în lume, Natura mai are un nume: Brâncuşi. De altfel, compozitorul şi pianistul Erik Satie, Tristan Tzara, cofondatorul mişcării dadaiste şi alţi prieteni ai lui Brâncuşi îi spuneau, în intimitate, „Dumnezeu”. Ei nu ştiau însă că, în tinereţe, acesta chiar îl sculptase pe Dumnezeu sub chipul lui Tolstoi, ieşind dintr-o carte. Pentru că şi Tolstoi, în care contemporanii săi au văzut un Dumnezeu, şi Brâncuşi au practicat trăirea nemijlocită, rugăciunea minţii şi a inimii, iar în fuga lor de lume au cunoscut înălţimile trăirii mistice prin care au comunicat cu Divinitatea.
Prieten cu celebrii Apollinaire şi cu Modigliani
Ajuns la Paris, Brâncuşi a achiziţionat în 1907 un atelier în Rue de Montparnasse şi a intrat în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guilaume Apollinaire, Fernand Leger, Amedeo Modigliani şi Marcel Duchamp. Nu i-a fost însă uşor, după cum însuşi mărturisea: „La Paris, am lucrat, la început, pentru a-mi câștiga existența, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor, ci mă specializasem în spălatul paharelor. Am făcut chiar o invenție pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine, se spălau în două ape, un rând cu apă caldă și un rând cu apă rece. Eu am suprimat apa rece și utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva, automat, grăsimile, era igienică și paharele se uscau mai repede. Îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnasem”...
În 1914, a deschis prima expoziţie în SUA, la Photo Secession Gallery din New York, care a avut un succes nemaipomenit. Colecţionarul american John Quin i-a cumpărat mai multe lucrări, asigurându-i o existenţă materială de invidiat. Un an mai târziu, sculptorul a realizat primele lucrări din lemn, printre care cele două „Cariatide” şi „Fiul risipitor”. În 1919, a apărut la Paris volumul „La Roumanie en images”, cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuşi. Apoi, a participat la expoziţia grupării „La Section d’Or”, iar în 1921 s-a publicat, la New York, primul studiu de amploare, cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuşi, semnat de poetul american Ezra Pound.
Vinul de Drăgăşani, adevărată „doftorie”
Şi pentru că vorbeam despre pahare, trebuie amintit că una dintre marile plăceri profane ale artistului era… vinul de Drăgăşani. Iată cum cânta Brâncuşi bogăţia vinului, citat de scriitorul Petre Pandrea, în lucrarea „Brâncuşi. Amintiri şi exegeze”: „Îndeobște, bărbatul adevărat nu bea până când nu-și înjghebează gospodăria. Cine n-a fost frumos la 20 de ani, ţapăn la 30 de ani, bogat la 40 de ani și înțelept la 50 de ani, acela nu mai poate fi nici frumos, nici țapăn, nici bogat și nici filosof. Așa spune și un proverb englez. După 60 de ani, un gorjean nu mai bea. Când bei, mai cazi prin șanțuri sau vorbești măscări. Nu se cuvine. Vinul nostru ușor de Drăgășani și din Corcova Bibeștilor este doftorie și bucurie curată dacă-l bei cu respect. Dacă-l bei fără cap, te dă peste cap. Vinul e o slugă, un ajutor al euforiei. Din sluga ta, ajungi sluga vinului și te înhami la carul pierzaniei, împreună cu carnea ta”…
Guvernul a alocat banii pentru „Cuminṭenia Pământului”
Alături de opere precum „Sărutul” şi „Rugăciunea”, „Cuminţenia pământului” (realizată în 1907) marchează cea mai apreciată perioadă de creaţie a lui Constantin Brâncuşi. „Cuminţenia” are un trecut zbuciumat, fiind achiziţionată în 1911 de inginerul Gheorghe Romaşcu chiar de la artist. În 1957, lucrarea a fost confiscată de regimul comunist şi retrocedată după 51 de ani, în 2012, după un proces îndelungat între familia colecţionarului şi conducerea actualului Muzeu de Artă al României. Sculptura este realizată în calcar crinoidal şi este evaluată la suma de 20 de milioane de euro, deşi proprietarii au anunţat că acceptă chiar şi 11 milioane de euro. Inginerul Romaşcu povestea că ştie chiar de la Brâncuşi că acesta a folosit pentru corpul statuetei un bloc de piatră provenit din catacombele Parisului, din grotele Savonnieres. Celebra operă este expusă, în prezent, la Muzeul Naţional Cotroceni. Subscripṭia publică, deschisă la 11 aprilie, ar fi trebuit să completeze alocarea bugetară iniṭiată de Guvern (n.r. - 5 milioane de euro). Până acum s-au strâns în jur de 1 milion de euro, iar ṭinta era de 6 milioane de euro, din donaţii publice. În aceste condiţii, Guvernul a aprobat o Ordonanţă de Urgenţă prin care a hotărât să aloce suma lipsă pentru achiziţionarea sculpturii prin intermediul Ministerului Culturii. Opera de artă va fi găzduită de unul dintre muzeele bucureştene.
Istoria sentimentală a „Domnişoarei Pogany”
Puţini iubitori de artă ştiu adevărata poveste a lucrării „Domnişoara Pogany”. Artistul a cunoscut-o pe prinţesa unguroaică Margit Pogany în 1909. S-au îndrăgostit, iar el i-a cerut să pozeze pentru un bust. „Am pozat de mai multe ori. De fiecare dată, începea şi termina un nou bust din lut. Fiecare era minunat, real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul în lada cu lut din colţul atelierului, spre marea mea dezamăgire. Apoi, contemplând capul de marmură pe care l-a creat, am realizat că eram chiar eu, deşi capul nu avea niciuna dintre trăsăturile mele”. Timp de 20 de ani, Brâncuşi a realizat nu mai puţin de 19 lucrări „Domnişoara Pogany”. În 1933, a expus-o pe cea mai cunoscută în SUA. În ceea ce o priveşte pe Margit, aceasta s-a stabilit în Australia după Primul Război Mondial, iar până în 1937, cei doi au întreţinut o corespondenţă intensă. Printre iubirile lui Brâncuşi s-au mai numărat prinţesa Marie Bonaparte, irlandeza Eileen Lane, afacerista Leonie Ricou, baroneasa Renee Irana Frachon, jurnalista Agnes Ernst Meyer şi… fiica sa Florence, scriitoarea Nancy Cunnard, pictoriţa Sonia Terk-Delaunay şi pianista Vera Moore.
„Coloana fără sfârşit”, o sculptură... locuibilă
„Coloana Infinitului” a fost gândită de sculptor ca o „coloană a vieţii”, după cum avea el însuşi să recunoască: „Văd o creaţie cât se poate de practică, fiind ca o sculptură - arhitectură, o sculptură locuibilă, ca un bloc infinit, edificat din metal, mult mai înalt decât cele mai mari clădiri din New York unde am dorit s-o realizez, în fiecare romboedru al coloanei - sinteză de «Ou» şi «Pasăre măiastră» - născându-se viaţa, crescând, pulsând…”
„Chivotul”, mesagerul Ortodoxiei
Una dintre lucrările mai puţin cunoscute este „Chivotul” de pe masa altarului Bisericii „Sfântul Nicolae” din Hobiţa, despre care scriitorul şi regizorul Grid Modorcea (autorul documentarului artistic „Brâncuşi - cioplitorul de suflete”) povesteşte în lucrarea „Brâncuşi înainte de Brâncuşi”: „«Chivotul» a fost dăruit în anul 1922 de însuşi Brâncuşi, aşa cum o atestă şi semnătura sa inconfundabilă de pe talpa preţiosului obiect. Ce dar semnificativ! Putea, oare, un necredincios sau un liber-cugetător să facă un asemenea gest? Noi credem că nu. Prin chiar actul său de danie, Brâncuşi se mărturiseşte ortodox!”. „Laokoon” este o altă lucrare inedită, pentru că are un soclu încorporat. „Multe alte sculpturi par să se desprindă de soclu, devenind din ce în ce mai independente”, spune expertul de artă Vlaicu Ionescu, stabilit la New York. Viaţa operelor lui Brâncuşi, dincolo de strălucirea atelierului din Paris, a necesitat aprige comentarii. În documentarul artistic „Brâncuşi”, cu regretatul Traian Rocşoreanu în rolul sculptorului, regizorul Cornel Mihalache readuce pe tapet problema afacerilor care s-au făcut pe seama artistului şi a celor… 500 de lucrări „noi” ale sale, multe cu provenienţă necunoscută, chiar dubioasă...
„Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi departe de ţara mea”
La 15 martie 1957, bătrân, bolnav, sărac și singur, Constantin Brâncuși l-a chemat la căpătâiul său pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă din Paris, s-a spovedit și s-a împărtășit. I-a spus apoi: „Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea, și de țara mea”. A plecat în cer la ora 2:00 dimineață, 16 martie, la 81 de ani, iar la 19 martie a fost înmormântat în cimitirul Montparnasse.
Sadoveanu, Călinescu şi Camil Petrescu l-au înfierat reprezentantul burgheziei decadente
În epoca realismului socialist, Brâncuşi a fost contestat ca unul dintre reprezentanţii formalismului burghez cosmopolit. În 1951, el a făcut statului român oferta de a-i lăsa moştenire 200 de lucrări şi atelierul său din Paris, din Strada Impasse Ronsin, nr. 10. Într-o şedinţă prezidată de Mihail Sadoveanu, Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte a Academiei Române a discutat propunerea. La întâlnire au participat George Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Alexandru Graur, Geo Bogza, Victor Eftimiu, Erikor H. Zambaccian şi Dumitru S. Panaitescu - Perpessicius, intelectuali care au refuzat darul lui Brâncuşi, considerându-l prin document oficial „un reprezentant al burgheziei decadente”, iar astfel atelierul lui Brâncuşi a intrat, după moartea acestuia (la 16 martie 1957), în posesia statului francez. Totuşi, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă din Bucureşti s-a inaugurat, în premieră, prima expoziţie personală Brâncuşi din Europa. Artistul fusese redescoperit ca şi geniu naţional şi, în consecinţă, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, cu „Coloana (recunoştinţei) fără sfârşit”, „Masa Tăcerii” şi „Poarta Sărutului”, a putut fi amenajat şi îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină peste un sfert de secol!
Idilă cu „bocitoarea profesionistă“ Maria Tănasea
Brâncuşi a avut o viaţă sentimentală agitată. De altfel, părerea sa referitoare la monogamie şi la stabilitate era de notorietate: „Un artist nu trebuie să se însoare, fiindcă poate fi masacrat de femeia sa, care se lăbărțează, încearcă să-l subjuge și să-l transforme în eroul papucului. Bărbatul pleacă în bătălii, moare ca ostaș, se ia de piept cu viața. Femeia lui trebuie să aștepte ca Penelopa întoarcerea lui Ulysse”. Printre cele care l-au iubit se află celebra Maria Tănase, pe care i-au prezentat-o, la Paris, George Enescu şi Dimitrie Gusti. Brâncuşi o numea pe Maria Tănase „bocitoarea profesionistă”, şi gurile rele spun că, atunci când bea un păhărel în plus, nu ezita s-o tachineze cu apelativul „spioancă”, ştiută fiind apartenenţa cântăreţei la serviciile secrete româneşti. Pasiunea dintre ei a semănat cu un arc electric. S-a declanşat fulgerător şi s-a stins apoteotic. Au existat multe motive. Ea avea 25 de ani, el împlinise 62. Deşi nu-i plăcea să recunoască, el era posesiv, iar ea, libertină. „Maria e drăcia lui Dumnezeu!”, avea să spună Brâncuşi. În 1939 au fost împreună la New York, la expoziţia internaţională „World Fair”. Maria a avut un succes fulminant după ce i-a cântat preşedintelui SUA Franklin Roosvelt celebrul cântec „Ţine, Leano, curu’ zvelt!” (sau „Ţine, Leano, cu Roosvelt!”, depinde în ce „cheie” citim) şi care a fost la un pas să declanşeze un scandal diplomatic. Scriitorul Petre Pandrea notează: „În acelaşi an, Maria şi neica Costache s-au despărţit. Cu toată dragostea pe care i-o purta, Tănase nu a mai putut suporta ironiile iubitului său şi l-a părăsit. Neica Costache afirma că nu-i plac melodiile Mariei Tănase, care nu cântă, ci doar boceşte”.