Main menu

header

cotnari wide

634 29 1de Andrei Dicu şi Claudiu I.

De secole, o comunitate nerecunoscută şi izolată, formată din foşti oameni ai pădurilor, îşi caută identitatea în România. Huţulii (sau huţanii) trăiesc în mici comunităţi din Bucovina, Maramureş, Transcarpatia şi Pocuţia, numind acest teritoriu lărgit „Ţara huţulilor” sau „Huţulşcina”. Ambiguitatea etnică şi fascinaţia civilizaţiei au dus la risipirea acestei seminţii, care încearcă să-şi păstreze o fărâmă de tradiţie.

„Trib numeros, mărunt la stat şi vioi”

Încă de la 1876, după peregrinările sale prin Bucovina, Mihai Eminescu scria: „Huţulii sunt daci slavizaţi, în timp ce românii sunt daci romanizaţi. Duc o viaţă de pasăre pribeagă, originală şi liberă. Românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a-l vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce spune oaspetele său. Şi acest oaspete vine poate din Munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi”. Huţanii se înrudesc, mai mult cultural decât lingvistic, cu alte populaţii slavofone care au trăit sau încă mai locuiesc în Munţii Carpaţi, precum boikii, rutenii, lemkii şi goralii. Aşa cum se întâmplă, în general, cu populaţiile mici, au încercat să-şi păstreze tradiţiile ancestrale, deşi probabil că până şi ei le-au pierdut originile, totul conducând la un amalgam cultural. Portul lor este vizibil distinct de cel al populaţiilor învecinate, muzica are unele elemente comune cu cea maghiară, în vreme ce unele obiceiuri îşi găsesc analogii la alte populaţii carpatice, cum ar fi maramureşenii vorbitori de română. Huţulii sunt cei care au dus mai departe faima încondeierii ouălor, încrustaţiilor în lemn şi os, dar şi portul popular din zona de munte. După istoricul Mihai Iacobescu, numele de huţan a fost dat iniţial cailor şi apoi extins pentru populaţie.

Majoritatea s-au declarat români

634 29 2Povestea huţulilor e pe cât de fascinantă, pe atât de tristă. Nefiind recunoscuţi ca etnie, la recensământul din 2002 au avut două opţiuni: să se declare români sau ucraineni. Majoritatea susţineau însă că au preferat să „devină” români, pentru a nu fi asimilaţi de ucraineni. Pe vremea aceea, se estima că mai rămăseseră în ţară aproximativ 17.000. Ulterior, la ultimul recensământ, din 2013, estimările conduceau către aproximativ 13.000 de „subetnici” huţuli. Între timp, unii au murit, alţii au decis să emigreze sau pur şi simplu s-au căsătorit şi li s-a pierdut urma, astfel că numărul lor a scăzut în jurul cifrei de 12.000. În datele Institutului Naţional de Statistică, ei nu figurează, aşa cum arătam, ca etnie, deci nu se poate face o estimare clară.

Ortodocşi refugiaţi de teama catolicilor

Originile lor sunt atât de tulburi, încât alte referinţe istorice susţin că huţulii provin din Galiţia şi au părăsit teritoriul acestei regiuni pentru a migra în nordul Bucovinei din pricina taxelor mari, a serviciului militar, dar mai ales de frica polonezilor şi, ulterior, a austro-ungarilor, care au încercat catolicizarea Galiţiei, huţulii fiind în exclusivitate ortodocşi. Aceleaşi surse susţin că migraţia din Galiţia în zona muntoasă a Bucovinei a început în anul 1786, când Bucovina a devenit parte a Imperiului Austro-Ungar. La început, aceşti oameni s-au ocupat cu păstoritul, iar alţii lucrau ca zilieri pe pământurile mănăstirilor. Această teorie are acoperire logică, pentru că venirea acestora în valuri a fost favorizată şi de faptul că, la sfârşitul secolului al XVII-lea, graniţa dintre Moldova şi Polonia fusese desfiinţată. La început au dus-o foarte bine şi s-au înmulţit, datele statistice arătând că, în anul 1900, în Bucovina se aflau aproximativ 25.000 de huţuli.

Calul care asigură… moştenirea

634 29 3În timp, li s-a creat o faimă de tâlhari şi de hoţi de vite. De fapt, nici etimologia cuvântului huţul nu e sigură, pendulând de la „cel care merge cu puşca prin pădure” la „cel care se leagănă”. De fapt, şi astăzi copiii cu nume precum Oico, Artemon, Paraşcă, Olena sau Zoica joacă roluri de haiduci, bandiţi, braconieri, „duhuri necurate şi ispite crâncene, vrăji şi blesteme” şi visează la cât mai mult aur. În vechime, aceşti oameni învăţaseră să trăiască din vânat sau munceau în păduri, cărora le cunoşteau toate secretele. Alţii creşteau herghelii de cai, şi tot sensul vieţii lor curgea într-un ritm profund cazon. Aşa a apărut şi celebra rasă Calul Huţul, cu pasul sigur, sprinten, moştenitor al sângelui sălbatic al Tarpanului. În zilele noastre, în satele de huţuli din Bucovina încă se mai vorbeşte despre modul simplu în care primele familii îşi stabileau teritoriile pe care urmau să locuiască. Pur şi simplu, acestea erau reprezentate de cercul pe care îl putea străbate şi închide un călăreţ într-o singură zi… Ei bine, unii locuitori confirmă că familiile le-au lăsat moştenire câte 250 de hectare de pământ, cu păduri şi fâneţe, iar alţii vorbesc chiar de munţi întregi rămaşi de la bunici. Gospodăriile sunt izolate, iar casele, ca şi bucătăriile, au două uşi.

Mireasa de 17 ani, sărutată între brazi

Tradiţiile huţane mai sunt respectate doar în anumite locuri. Spre exemplu, în seara Ajunului Crăciunului ortodox de rit vechi, satele bucovinene Ploşci şi Ghicea sunt colindate de un singur grup de bărbaţi timp de două zile şi o noapte. O altă datină păstrată este legată de nuntă, deşi… se spune că există cazuri în care miresele încă nu au împlinit 17 ani. Fata îşi sărută alesul între doi brazi împodobiţi, simbol omniprezent în comunitate. Cetina de brad este dusă drept ofrandă la biserică şi se spune că bătrânii tăietori de lemne, înainte de a doborî arborele, îngenuncheau la rădăcina lui şi cereau iertare pentru viaţa luată. Dar, dacă pe vremuri o nuntă huţulă ţinea trei zile şi trei nopţi, ca-n poveşti, obiceiul mai este păstrat doar în regiunea Ivano-Frankivsk şi la Suliţa, în Moldova.

Pe cale de dispariţie, din pricina asimilării

Huţanii s-au împuţinat în timp, iar stilul de viaţă comod, specific oraşelor, le-a „făcut cu ochiul”. Astăzi, puţini copii huţani rămaşi la ţară preferă limba huţulă limbii române. Totuşi, la Lucina se desfăşoară, anual, Festivalul Huţul. Însă, dacă Tancred Bănăţeanul scria, în 1975, că „ornamentele şi decorul de pe cămăşile huţule par dăltuite”, astăzi, costumele formaţiilor de dansuri populare mai păstrează foarte puţine elemente din portul popular specific lor. Despre această situaţie vorbeşte prozatorul Casian Gheorghe Balabaşciuc, care încearcă să reînvie tradiţiile huţulilor bucovineni: „Huţulii sunt pe cale de dispariţie, ca urmare a asimilării lor. Cei mai mulţi au coborât din creierii munţilor, încep să se integreze, vin către confort, către modernitate. Îşi pierd obiceiurile, tradiţiile şi meşteşugurile”.

„Huţulii sunt daci slavizaţi, în timp ce românii sunt daci romanizaţi“ (Mihai Eminescu)

În jur de 12.000 de huţani trăiesc astăzi în România

Nicolae Iorga: „Mari beţivi care mor după cârpe roşii“

Chiar dacă nu sunt recunoscuţi, cum ar fi fost firesc, despre huţani există şi alte referinţe culturale decât rândurile scrise de Eminescu. Şi, e drept, mai puţin meritorii... Nicolae Iorga, poate cel mai mare istoric al nostru, nota despre ei: „Huţanii sunt ţărani români deznaţionalizaţi. Originile lor se pierd în negura vremurilor şi e posibil să se tragă din daci, cumani, slavi, tătari şi chiar mongoli rămaşi aici din vremea năvălirilor barbare. Sunt nişte mari beţivi, nişte stricaţi fără pereche şi mor după cârpe roşii”.