Main menu

header

cotnari wide

643 2 2de Silviu Ghering

Mihail Kogălniceanu a fost fiu de boieri basarabeni care se trăgeau de pe malurile Râului Kogâlnic, de unde și numele familiei, din ținutul basarabean Orhei, dar născut la Iaşi, la 6 septembrie 1817. A primit o educaţie aleasă, a fost coleg de școală cu Vasile Alecsandri, Costache Negri şi Alexandru Ioan Cuza și au devenit prieteni pe viață. Înrudit prin mamă și nașă cu familia domnitorului Mihail Sturdza, care avea să-i fie sprijin protector în ascensiunea pe scara socială, a desfăşurat o bogată activitate cultural-ştiinţifică și politică. De orientare liberală, a fost jurnalist, scriitor, patron de tipografie și fabrică de postav, istoric, traducător, avocat, politician. A pus bazele revistei „Dacia Literară” (1840), a fost directorul Teatrului Național din Iași (1840), a militat pentru cauza comună a tuturor românilor din Moldova, Țara Românească, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus, a fost nevoit să plece din țară în 1846 și a devenit principalul ideolog al Comitetului Revoluționar Moldovenesc Central din exil (1848), a revenit în 1949 și a ajuns în importante funcţii politico-administrative.

A desfăşurat o bogată activitate unionistă, a iniţiat constituirea Societăţii Unirea (1856), s-a numărat printre membrii cei mai activi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi (1857). Ales deputat de Dorohoi în Divanul ad-hoc al Moldovei, s-a remarcat drept unul dintre cei mai fervenţi unionişti, a susținut puternic alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor comun al celor două țări românești, ceea ce a însemnat Unirea din 1859. A inițiat stabilirea Capitalei Principatelor Unite la București, a fost preşedintele Consiliului de Miniştri (1860-1861), prim-ministru al României (1863-1865), ministru al Afacerilor Externe (1876-1878), ministru al Afacerilor Interne (în mai multe perioade dintre 1863 și 1880). În calitate de ministru de Externe a fost responsabil pentru intrarea României în Războiul ruso-turc din 1877-1878, de partea Rusiei, el fiind cel care a citit Declarația de Independență, la 9 mai 1877, în fața Adunării Deputaților, care a proclamat apoi independența de stat a României. A fost ulterior, alături de Ion C. Brătianu, în fruntea delegației care a participat la Congresul de Pace de la Berlin (1878), în care a fost recunoscută la nivel european independența României. Primul ministru plenipotenţiar al României libere la Paris (1880-1881), a fost și președinte al Academiei Române (1887-1890). A încetat din viaţă pe o masă de operaţie din Paris, la 20 iunie 1891, la vârsta de 74 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.