de Andrei Dicu
La 5 noiembrie se împlinesc 12 ani de când Adrian Păunescu le scrie versuri nemuritorilor, iar ei l-au primit drept unul de-al lor. Andrei Păunescu este fiul, prietenul, martorul unui munte al literaturii. Ce a însemnat ieri Adrian Păunescu, ce reprezintă astăzi și ce va fi „Măria Sa”, poetul, mâine, am aflat cu emoție din rândurile care urmează. Adrian Păunescu n-a făcut „profeții despre trecut”, ci, poate că asemenea lui Titu Maiorescu despre tânărul Eminescu, ne-a sărutat pe frunte cu înțelepciunea unui vizionar. Nici cinic, nici cu pretenții de „oracol”, Adrian Păunescu ne iubește și are grijă de noi, de undeva dintr-o stea. Fiul său, Andrei, are acum cuvântul...
„A fi naționalist este o virtute, nu o vină!”
- Andrei, îți propun o discuție despre vizionarul Adrian Păunescu. Ce trebuie să știm în plus și ce trebuie să nu știm despre tatăl tău? Te-am „luat tare”, direct?
- Nu, nimic nu mă poate lua tare, după ce am trăit o viață lângă Adrian Păunescu. Nu există ce trebuie să NU știți! Tata a vrut să se știe tot ce a făcut. Chiar recunoștea că nu este un smerit. Voia să fie cunoscut faptul că a ctitorit biserici, că este autorul unor mari cântece care păreau populare, dar nu erau, pentru că el era creatorul lor...
- „Treceți, batalioane române, Carpații” este un exemplu?
- Acest cântec are trei strofe originale și vreo cinci care îi aparțin lui. Prima strofă, pe care a adăugat-o în 1978, când l-a convins pe Ceaușescu să scoată cântecul de sub interdicție, suna astfel: „Un cântec istoric ne-aduce aminte / Că frații în veci vor fi frați, / Un cântec de luptă, bătrân ca Unirea, / Voi, compatrioți, ascultați...”. Apoi a scris alte strofe pentru final. La fel a apărut și strofa care începe astfel, în „Doamne ocrotește-i pe români”: „Haideți, domne Mareșal, în Moldova și-n Ardeal”!... La „Doamne, ocrotește-i pe români”, tata a scris întregul text, nu doar strofele de mare curaj pentru 1988 și chiar pentru anul de graţie 2022, despre Mareșal, Stalin, ocupația rusească, Hitler, Horthy, Diktatul de la Viena și Ultimatumul Moscovei. Este un cântec uriaş, patriotic, pe care l-a scris în mașină, în 21 august 1988, cu mine murmurându-i muzica de la „Codrule, codrule drag” și el scriind versurile de la „Doamne, ocrotește-i pe români”.
- Ce reprezintă naționalismul din poezia lui Adrian Păunescu astăzi, când termenul respectiv este bagatelizat sau ignorat?
- Unii ignoranți sau chiar proști confundă naționalismul cu termenii „xenofobie” și chiar „extremism”. Iar ticăloșii fac intenționat ca sentimentul de vinovăție să apară dacă simți sau spui că ești naționalist. Pentru Adrian Păunescu, naționalismul însemna un altfel de patriotism, poate mai fierbinte, mai acut și absolut deloc incrimina- bil. A fi naționalist este o virtute și nu o vină! Dacă îți iubești familia, țara și limba, faci exact ceea ce fac marile puteri din zilele noastre, care sunt naționaliste de dimineața până seara.
„De la Bârca la Viena”, cartea-reportaj care dezvăluie a treia cale, dincolo de comunism și capitalism
- Înainte de a vorbi despre vizionarul Adrian Păunescu, să ne întoarcem la începutul anilor ’90, când se vorbea despre „național-comunism”. Și totuși, comunismul nu poate fi naționalist, pentru că, în esență, este internaționalist. Culmea este că tatăl tău a fost acuzat de național-comunism...
- Aici intervine o problemă. Să diferențiem un pic. Ceea ce spui tu este corect, dacă ne referim la trecutul îndepărtat. Comunismul și stânga, în general, țin de internaționalism, iar dreapta ține de naționalism, de valorile tradiționale și de identi- tate. Lucrurile s-au inversat paradoxal. Astăzi, adevăratele partide de dreapta sunt cele care țin și la aspectul național. Iar internaționalismul a ajuns să fie, într-un mod la fel de paradoxal, legat de partidele liberale. Așadar, dreapta și stânga s-au amestecat. În al doilea rând, Adrian Păunescu a fost un vizionar și în această chestiune, ca și în altele. El a intuit că nu există doar două căi. În cartea „De la Bârca la Viena și înapoi”, scrisă în 1979 și publicată în 1981, el a dezvăluit că lumea capitalistă nu este dreaptă, dar are multe lucruri mai bune decât socialismul. În schimb, din punct de vedere social, socialismul are mai multe probleme rezolvate decât capitalismul, dar e clar că nu este o lume echilibrată. Așadar, trebuie să existe și cea de-a treia cale.
- Și totuși?...
- Referitor la național-comunism, dacă ești naționalist și mai ești, în plus, și comunist, nu te afli în culpă pentru naționalismul tău. Dacă un blond este criminal, asta nu înseamnă că toți blonzii sunt criminali. Într-adevăr, dacă un naționalist este și extremist, este altă poveste. Dacă ești un naționalist tolerant, totul ar trebui să fie normal.
„Manifest pentru sănătatea Pământului”, prevestirea pandemiei
- Adrian Păunescu, vizionarul din epoca noastră, cum se comporta?
- El a fost vizionar și în privința pandemiei. Încă din tinerețe s-a temut că, la nivel planetar, va veni o boală pe care doctorii n-o vor putea stăpâni. Dincolo de „Manifest pentru sănătatea Pământului” (din 1975!), în 1987 am scris împreună cântecul numit „Dreptul la boală”: „Slăbiciunea mea n-o fac celebră,/ Dar lăsați-mi dreptul la o febră,/ Să proclam pe scară mondială/ Dreptul sănătoșilor la boală.// Doctorul a spus să stau în pat,/ Fiindcă sunt febril și sunt gripat,/ Când m-am dat după o lună jos,/ Doctorul murise sănătos”.
- Care este poezia aplicabilă societății românești actuale, în ansamblul său? Cumva, „Repetabila povară”?
- Este, într-adevăr, o poezie vizionară, în sensul în care indiferent cât de moderni sau de progresiști am spune că suntem, nu putem fi altceva mai important decât copiii părinților noștri și părinții fiilor noștri. Acesta este cel mai mare progres, să rămânem oameni, cu părinți și cu copii. Revenind la problema naționalismului, o poezie și o atitudine curajoasă s-au manifestat prin afirmația făcută la începutul anilor ’80, în mod public, în revista „Flacăra” și în cântece. În plină epocă în care sărbătoarea națională era 23 August, impusă de venirea armatelor şi tancurilor sovietice în România, tata spunea așa: „1 Decembrie, măreață zi,/ Neegalata noastră sărbătoare,/ Precum ai fost, noi știm că vei mai fi,/ Trăiască România Mare!”. El a pledat pentru „Deșteaptă-te, române!” ca imn al țării noastre și pentru 1 Decembrie ca Zi Națională, în anii dificili, de teroare, în care nimeni nu se putea gândi la asta, 1981-1983.
- Te rog să insiști pe această temă...
- Cântecul „Tu, Ardeal”, pe versurile lui Adrian Păunescu sună astfel: „Tu, Ardeal, tu, Ardeal, îți suntem oșteni,/Templu sfânt, templu sfânt,/ Munții Apuseni”. Ei bine, ultima strofă a acestui cântec, scris în anul 1981, spune așa: „Nu uitați aceasta,/ Dreaptă ne e brazda/ Și-am lucrat-o cu-ale noastre mâini,/ Fiecare munte știe-aici să cânte/ Imnul Deșteptați-vă, români!”.
- Andrei, cum reușești să ții minte toate versurile poemelor scrise de tatăl tău?
- A fost metoda lui de geniu de a face din viața sa o catedră ambulantă și de a mă face pe mine și pe alți nenumărați tineri, zeci de mii de oameni din această țară, să țină minte și ce s-a întâmplat la Țebea, la Putna și în Basarabia, prin poezii, cântece și prin discursurile sale pline de farmec și de pragmatism. El a fost un dascăl extraordinar. Nici acum oamenii nu au uitat ce a sădit el în anii ’70-’80, prin Cenaclul Flacăra, prin emisiunile de televiziune și de radio. Poate că eu am memoria mai plină de lucrările sale pentru că am fost alături de el și l-am înțeles, dar, cum a procedat cu mine, la fel s-a comportat cu sute de mii sau chiar milioane de români.
Adrian Păunescu: „Ardealul și Basarabia trebuie privite cu atenție!”
- Ai avut amabilitatea să ne trimiți, în exclusivitate, o serie de poeme. Ce ne poți spune despre ele?
- Întrucât tema principală a discuției noastre este „Păunescu, vizionarul”, la 12 ani după ce el s-a dus, se petrece în realitate cam tot ce a scris el încă din anii ’70. Vă trimit și texte legate de problema națională și despre faptul că, încă din anii ’90, când toată lumea bagateliza Rusia, în calitate de parlamentar, tatăl meu a atras atenția că niciodată această țară nu poate fi eliminată de pe lista de pericole, pentru că, întotdeauna, instinctul imperial al rușilor riscă să se treazească atunci când te aştepţi mai puţin...
- Există și o poezie pe această temă...
- Când toate problemele privind granițele românești păreau rezolvate, Adrian Păunescu a spus așa: „Ardealul și Basarabia trebuie mereu privite cu atenție!”. Ardealul este sub căutătura și ghearele iredentiștilor care vor să refacă Imperiul Austro-Ungar din 1918 și până la sfârșitul lumii. În fiecare zi trebuie lucrat în Ardeal pentru elementul românesc, pentru a nu veni elementul străin, care să repete monstruozitățile din Evul Mediu.
Andrei Păunescu: „Este foarte greu numele Păunescu! Dar, între un buzdugan din bronz şi unul din cârpă, preferi să porţi greutatea primului, care rezistă în istorie“
Deşi extraordinar de răbdătoare, soţia n-a rezistat mai mult de 17 ani lângă dificilul creator
- Este greu numele „Păunescu”?
- Este foarte greu! Dar, între un buzdugan din bronz și un buzdugan din cârpă, preferi să porți greutatea primului, care rezistă în istorie, decât să alegi ce e mai ușor. Sigur că este foarte greu, dar dacă te străduiești puțin și înțelegi ce reprezintă însemnătatea acestui nume, nu mai pare la fel. Este o condamnare fericită, precum o povară dulce...
- A fost greu pentru voi, familia, să trăiți alături de el, fiindcă e dificil să supraviețuiești la umbra unui munte?
- Așa este...
- Îți dezvălui faptul că, într-o discuție purtată în anii ’90 cu mama ta, marea poetă Constanța Buzea, dumneaei mi-a mărturisit că „Adrian Păunescu este genial, dar este infernal de suportat”...
- Absolut! Din acest motiv, nici ea, care era extraordinar de răbdătoare, n-a rezistat mai mult de 16-17 ani lângă el, dar discutăm despre altceva. A-i fi nevastă lui Adrian Păunescu este altceva decât a-i fi cititor sau fiu, este mai greu.
Între patriotism și patriotard, comunism și „stânga”. Recurs la Nicolae Labiș
- Să revenim la poezie. Există „poezie comunistă”? Poate fi confundat termenul „patriotic” cu acela de „comunism”, dacă ne referim la epoca trecută?
- Nu poate fi confundat, sub nicio formă. Din acest motiv, cei care spun astăzi că trebuie „să terminăm cu cântecele astea comuniste” vor de fapt să spună „cu cântecele patriotarde”. Nu trebuie făcută nici măcar confuzia între patriotard și comunism, darămite între comunism și patriotism. Există poezie sinceră comunistă, scrisă de visătorii care, înainte de a fi arătate crimele și nenorocirile produse de acest sistem, au crezut într-o utopie. La 20 de ani, Nicolae Labiș nu poate fi acuzat de faptul că-și dorea o lume mai bună și că a fost un poet de stânga. La fel, Maiakovski, la ruși. Aici nu vorbim despre pseudo-poeții care, pentru câțiva bani și pentru o situație mai bună, au scris la comandă porcării, prostii și mediocrități. Gândește-te că Anatol E. Baconsky, un poet adevărat și tatăl celui care avea să devină ministrul de Externe al României, chiar și când a scris poezie proletcultistă, a făcut-o cu mult talent. A fost extraordinar de bine scrisă, chiar dacă în mod conjunctural, iar astăzi a devenit ceva stânjenitor: „Trece-o noapte și mai trece-o zi,/ Se ascute lupta dintre clase,/ Iar chiaburii se arată-a fi/ Elemente tot mai dușmănoase”. Există poezie proletcultistă scrisă bine, dar și poeme proletcultiste scrise catastrofal...
- Ai amintit de Nicolae Labiș...
- Într-o poezie intitulată „Era entuziasmului”, Nicolae Labiș a scris o strofă teribilă, pe care eu am ales-o ca motto pentru cursul meu de jurnalism. Le spuneam tinerilor studenți, la capitolul interviul, să ia versurile lui Nicolae Labiș din „Era entuziasmului”, ca un mod de a-și organiza interviurile. Niciodată să nu fie reporteri plicticoși sau prea elogioși cu intervievatul, pentru că îl adorm, iar un interviu bun trebuie să se nască dintr-o anumită opoziție. „Nereținute forțe azi se cer/ Să se consume-n arderea această,/ Unui elogiu trândav și inform,/ Prefer injuria entuziastă”, scrie Labiș.
- Seamănă, ca tonalitate, cu poezia tatălui tău...
- Tata l-a iubit pe Nicolae Labiș. Chiar dacă au fost despărțiți de niște ani, Labiș fiind născut în 1935, iar Adrian Păunescu în 1943, Labiș murind în 1953, iar tata, în 2010, Nicolae Labiș a fost primul poet din generația renașterii lirismului românesc de după Război. I s-a spus „Buzduganul unei generații”. După el a venit Nichita Stănescu și, ulterior, seria de forță, cu Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Ana Blandiana, Constanța Buzea etc.
„În cursurile de la facultate, tata era fascinat de cei ce vedeau în viitor, nu doar în trecut”
- Andrei, cum ți-ai dori să încheiem acest interviu, legat de Adrian Păunescu, vizionarul?
- Nu avem cum face finalul pentru că tema nu se poate încheia! Doar citindu-i poeziile, din când în când, observi cât de mult este legat el de istoria pe care a cunoscut-o și de istoria pe care a anticipat-o. În cursurile pe care le ținea la facultate sau în diverse discuții, era fascinat de acea critică literară-culturală de întâmpinare. Era mult mai interesat de previziuni despre cei aflați în creștere decât de analiza făcută unor scriitori consacrați, admirându-l pe Titu Maiorescu pentru capacitatea sa de a anticipa valorile de mâine. Din acest motiv, tatăl meu cita cu regularitate un fragment excepțional din 1872 al lui Titu Maiorescu, cel care îl anunța pe Eminescu drept marele poet al viitorului, în perioada în care acesta din urmă avea doar 22 de ani și publicase numai trei poezii. „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate…, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este domnul Mihai Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri Literare, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbagiului - semnul celor aleşi -, o concepţie înaltă şi pe lângă aceste - lucru rar între ai noştri - iubirea şi înţelegerea artei antice”. Sunt cuvintele vizionare ale lui Titu Maiorescu, referitoare la puștiul Mihai Eminescu. La fel, Eugen Lovinescu îl lansa pe Ion Barbu, în anul 1919, în revista „Zburătorul”, anunțând un poet de geniu. Asta îl fascina pe Adrian Păunescu, să vezi în viitor, nu doar în trecut!
- Așadar...
- Din acest motiv, citiți-l pe Adrian Păunescu, ca să înțelegeți cât de mare a fost și cât de mult a scris poezia propriei voastre iubiri, a propriei voastre țări, a propriei voastre familii... Asta face un poet adevărat. Scrie, într-un mod genial, ceea ce simțim cu toții, în mod particular...
DREPTUL LA BOALĂ
de Adrian Păunescu
Sunt sătul de-atâta sănătate,
E ceva-n neregulă în toate,
Dacă într-un an uitând ce-i frica,
Prin absurd, nu sufăr de nimica.
Sănătoşii fără de probleme
Au pân-la sfârşit de ce se teme,
Când se-mbolnăvesc, i-apucă dracii,
Nu ştiu nici să sufere, săracii.
Omul are legea lui firească,
Uneori să se îmbolnăvească,
Dacă uită ce e boala, moare,
Fără un instinct de apărare.
Slăbiciunea mea n-o fac celebră,
Dar lăsaţi-mi dreptul la o febră,
Să proclam pe scară mondială
Dreptul sănătoşilor la boală.
Doctorul a spus să stau în pat,
Fiindcă sunt febril şi sunt gripat,
Când m-am dat după o lună jos,
Doctorul murise sănătos.
18/19 ianuarie 1987
Bardul Păunescu, persona non grata în Uniunea Sovietică
- Împreună cu tatăl tău, ai mers de mai multe ori în Basarabia, dar și pe frontul din Transnistria, în 1992. Înainte de 1990, ați mers în așa-zisa „Republică Socialistă Sovietică Moldovenească”?
- N-am fost în Basarabia înainte de 1990! Adrian Păunescu nu avea voie să calce în Uniunea Sovietică și n-a putut să-și vadă nici măcar satul natal, Copăceni, din județul Bălți, pentru că a fost considerat un gigant pericol pentru gigantul URSS. Poeziile și cărțile sale erau subiect de analiză în cadrul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și în cadrul Secu- rității URSS, pentru că puneau și o problemă de sistem, și problema României Mari. Spre exemplu, poezia „Societatea abruptă” (1980) spunea așa: „E prea lung drumul până-n comunism,/ De nu-l scurtăm cu gări și cu etape,/ De nu-l aducem, totuși, mai aproape,/ E prea lung drumul până-n comunism...// Acesta e, total și nebunesc,/ E comunismul, unica dreptate,/ Cel hotărât a le-mpăca pe toate,/ Pilonii lui pe osul nostru cresc”. Gândește-te că acestea sunt poezii publicate între anii 1980 şi 1983. „Societatea abruptă” a fost publicată în volumul „Manifest pentru sănătatea pământului” (1980) și, ulterior, republicată - cu riscul asumat și de unii oameni politici ai vremii (Ion Traian Ștefănescu), care s-au asociat cu tata în această luptă - în 1983, în antologia „Totuși iubirea”. În volumul „Poezii cenzurate”, apărut după 1990, sunt nenumărate poeme antisistem, dar eu mă refer la cele publicate în anii ’80. În acea perioadă, el publica poezii precum „Împlinire coborând” și „Lumea șpalt”, în care scria despre birocrația vremii și despre faptul că societatea este nedreaptă, sau: „În veac cu putere ocultă,/ Din zid cineva mă ascultă”. Era clar, un atac curajos la adresa Securității...
Dreptate, între Mareşalul Ion Antonescu şi Regele Mihai
- Majestatea Sa, Poetul, ce relații a avut cu Majestatea Sa, Regele Mihai?
- Niciuna! În anii comunismului a scris o poezie cu o idee generală, „Omagiu Regilor României”, dedicată celor care au făcut bine de pe tronul românesc, dar niciodată nu a putut accepta că Regele Mihai l-a dat pe mâna rușilor pe Mareșalul Antonescu. În timp ce Mareșalul Ion Antonescu a fost judecat, ucis și declarat criminal de război, Regele Mihai, care a fost pe toată durata războiului partenerul lui Antonescu în toate actele conflagraţiei mondiale, a fost lăsat pe tron încă trei ani, pe vremea lui Stalin. Ulterior, când sute de mii de români luau calea pușcăriilor și cimitirelor politice, Regele a plecat liniștit în Occident și a trăit până la aproape 100 de ani... Tatăl meu nu a putut accepta trădarea și această măsură dublă. De ce să fie declarat criminal de război un om care a avut un destin tragic și a ales ca România să nu fie ștearsă de pe hartă, în condițiile date, în care Germania ne putea călca în picioare într-o singură zi, iar celălalt, care a făcut pactul cu Stalin și l-a dat pe Antonescu pe mâna rușilor, să fie considerat un erou naţional?
ZADARNICA HUSĂ
de Adrian Păunescu
Hai să ne tragem peste ţară husă,
Să nu ne-nnămeţească vijelia,
Ne-apucă iarăşi marea iarnă rusă,
Pe unde-a fost odată România.
Şi vor veni cazacii pe gubernii,
Să ne înveţe pacea asiată,
Din brazdă, la sfârşiturile iernii,
Să răsărim şi noi, încă o dată.
Se dă cu zarul, ca să fie bine,
Consiliul Europei se îndură
Şi, dup-atâta iarnă, care vine,
Noi nimerim din nou în zona dură.
Şi, uite, iarăşi ni se duce viaţa
Şi suntem împroşcaţi pe unde scurte
Şi ne ocupă Stalin cu mustaţa
Şi tancurile lui ne intră-n curte.
Precis vom nimeri la dracu-n praznic,
Siberia cu duhul ei ne-aşteaptă,
Heralzi bolnavi ai plânsului năprasnic,
Întruchipat într-o gutuie coaptă.
Şi iarăşi cade sub gheţar Moldova
Şi iarăşi un ocean absurd e Prutul
Şi iarăşi tricolorul, limba, slova
Imperiul ni le-ameninţă cu cnutul.
Hai să ne tragem peste ţară husă,
Să nu ne-nnămeţească vijelia,
Ne-apucă iarăşi marea iarnă rusă,
Pe unde-a fost odată România.
Măcar să fim de năpârlire gata,
Măcar să punem roşul în batistă,
Măcar să moară în războaie tata
Şi s-aruncăm în brazde, cu lopata,
Seminţe noi în balega ţaristă.
17 februarie 1993
Ovidiu Ioaniţoaia, „elevul“ care n-a trădat niciodată!
- Apropo, tu cum citești versurile tatălui tău, din postura de membru al familiei?
- Le citesc cu gândul la contextul istoric în care au fost create. Știu cum s-au scris multe dintre ele, știu care iubiri au provocat multe dintre poeziile de dragoste și ce evenimente au generat poemele cu temă social-politică. Poeziile mamei mele sunt mai ermetice, mai puțin tranzitive, la modul imediat, iar din acest motiv nu prea mă pronunț în privința lor. Faptul că ea spunea că tata era infernal de suportat este un adevăr, din perspectiva femeii unui geniu, a unui vulcan. Și pentru noi, copiii și colaboratorii lui, a fost uneori foarte dificil. Din acest motiv, în mod natural, unii apropiați n-au putut sta lângă el decât câțiva ani. Alții, în mod „prea” pragmatic, au stat până și-au văzut interesul, iar ulterior l-au părăsit.
- Poți nominaliza?
- (râde) Păi, uită-te la cântăreții care și-au făcut treaba, apoi au plecat, sau la ziariștii care au făcut școala de jurnalism alături de el și și-au rezolvat cariera, iar imediat după 1990, când era la modă să-l înjuri pe Adrian Păunescu, l-au pus fără cruţare la zid.
- Unul dintre oamenii care au învățat meșteșugul presei de la Adrian Păunescu este Ovidiu Ioanițoaia, care i-a rămas mereu alături..
- Da, ai dat un exemplu absolut corect!
- George Stanca?...
- Da, dar George Stanca, Dumnezeu să-l odihnească!, după Revoluție a avut câteva poziții foarte dure și nedrepte, din care ulterior și-a revenit. Chiar și Tudor Gheorghe, care este finul lui Adrian Păunescu, a dat prin 1990 un interviu în care n-a folosit cuvinte prea frumoase despre tata. Dar Adrian Păunescu le-a considerat mereu drept lucruri trecătoare și a preferat să privească valoarea şi talentul omului, nu temperamentul sau caracterul lui.
ŞTIRI
de Adrian Păunescu
Mâncau elegant, în restaurant,
Însă noi, însă noi vom plăti
Întregul decont al marelui front,
Va veni, a venit acea zi.
N-avem apă în ţevi, nici căldură-n odăi,
Anii vin minunaţi şi-apoi sunt tot mai răi,
Noi, pe-aici, pe pământ, prinşi de noile chingi,
Mai minţim că-i frumos şi mai spunem lozinci.
Tot ce e n-a mai fost, ce va fi s-a pornit,
Tot ce e e cum e, dar mai mult e cumplit
Şi ce vise aveam, în proiectul faimos,
Vistieria e goală, de sus până jos.
Pe planetă, apar mafioţi şi irozi
Şi se stă insistent la puternice cozi,
Despre zahăr, ulei, despre carne - nimic
Iar pe străzi sunt recolte de lozuri în plic.
Ce-am făcut - e făcut, ce va fi - să vedem,
Cum să trecem întregi de al crizei blestem,
Într-un vechi şi uzat şi stupid tomberon,
Vom pleca la gunoi, protestând monoton.
Moara lumii s-a frânt şi-a ucis pe morar,
Nici făină nu e, numai propriul ei var,
Nici o milă, pe-aici, doar impozite noi
Şi soldaţi, care merg, de copii, la război.
Somn uşor, somn uşor, somn uşor, somn uşor,
Tuturor, tuturor, tuturor, tuturor,
Să-nvăţăm doar atât, dacă are vreun rost,
Un adio frumos pentru tot ce a fost.
Decembrie 1983, Breaza, un cântec din Cenaclul „Flacăra”, interzis după lansare