de Valentin Țigău
Specific Sărbătorilor de iarnă din Țara Secașelor, „butea” este un obicei care a împlinit peste patru secole de existență, fiind atestată documentar prin „Memorialul pastorului Andreas Mathesius din Cergău Mic”, din anul 1647. Și zic „peste patru secole de existență”, pentru că pastorul Andreas vorbește despre un obicei știut de enoriașii săi de la părinți, bunici și străbunici, ceea ce ar trece măcar cu o sută de ani în urmă data posibilă de certificare a existenței obiceiului. Pe de altă parte, cercetând desfășurarea acestuia, cântările și gestica specifice, etnologii admit că putem intra adânc în trecut cu o datare culturală a „buții” din satele secășene, cam o dată cu atestarea viticulturii în zonă.
Deodată cu Moș Vreme
Am fost de față, cu ceva vreme în urmă, la desfășurarea „Buții de la Cut”, obiceiul rămas nealterat în satul transilvănean din apropiere de Alba Iulia, așa cum ne spunea cu mai bine de un deceniu în urmă și preotul paroh Adrian Nistor. Părintele însuși intrase în „inima” tradițiilor, ca un vrednic „fecior” fără vârstă. „«Butea feciorilor din Cut» e deodată cu Moș Vreme”, ne spunea acesta, în vreme ce feciorii intrau tropăind într-o casă de gospodar, la care ne aciuiasem și noi drept oaspeți. Feciorii râdeau sănătos, își dregeau glasurile cu un început de vers. Se sfătuiau care și ce vorbă să spuie celui pe care l-au ales să fie gazda „buții”, în anul respectiv. Părintele Adrian Nistor, așa cum l-am cunoscut noi la buza unui An Nou, era sufletul întregii comunități. Iubea tradițiile locului, obiceiurile și meșteșugurile, așa că pe lângă casa parohială se întemeiau multe: un ansamblu folcloric, un muzeu (în vechiul conac din Cut) în care oamenii satului aduseseră cele mai prețioase obiecte ale lor păstrate din veac... Dar să lăsăm obiceiul cel bătrân să se desfășoare, iar noi, notându-l cu acribie de reporter, să-l nemurim și pe hârtia tipărită a uneia din prea puţinele tipărituri ce-au mai rămas în ziua de azi.
O gazdă pentru ceata de flăcăi
Unde am rămas? La feciorii care intră, tropăind, scuturându-și ghetuțele de zăpadă, în casa unui gospodar. Să fie... tetea Tiberiu? El o fo’ gazdă și-n anul din urmă, poate o vrea să fie și în ăst an! „Bună sara, teteo Tiberiu!”. „Bună sara, măi ficiori! Da’ cu ce treabă pe la ograda noastră?”. „Noi, ficiorii din sat, care încă nu ne-am dus în armată (n.r. - vorba asta e din vechime, de când flăcăii din Ardeal plecau pentru câte 7 ani în armată «la împăratu’ de la Viana»), am zis că și anul ăsta să nu lăsăm să se strice tradiția cu butea ficiorilor. Nouă ne-o plăcut anu’ trecut de dumitale că ai fost gazdă faină, dumitale cu lelea Ana. V-am ruga, dac-ați voi, tetea Tiberiu, să ne fiți și anul ăsta gazdă”. Feciorii privesc plini de speranță către bătrân, care pare că ar sta pe gânduri. Iute i se luminează însă fața și răspunde: „Sigur, cum să nu! Bucuros!”. „D-apoi, mulțămim fain!”.
Alegere de „ghirău”
Moș Tiberiu îi cercetează pe tineri. Poate că se gândește cum era în vremea fecioriei lui, când abia dădea nas cu viața... și cu „butea” secășeană: „Da’, băi ficiori, văd că sunteți frumoși și arătoși. Eu vă întreb dacă v-ați rânduit, că va trebui să vă alegeți un ghirău, un crâșmar mare, un crâșmar mic. No, v-ați gândit voi la ghirău? Să fie un fecior așa, destoinic, să nu vă facă de rușine” (n.r. - ghirău sau birău era numele dat, în satele transilvănene din secolul al XIX-lea, primarului). „No, bă ficiori, cum am zis alaltă-sară, îl punem pe ăl al lu’ Didi pe post de ghirău?”. „Îl punem!”, răspund toți într-un glas. „No, bade, toți am decis să-l punem ghirău pe ăl al lu’ Didi, că e ficior fain, e cu carte și are și voce bună. Dumitale ce crezi?”. „Bine, bine v-ați gândit. Da’ io zâc că dacă l-ați ales, să se-arate cu ceva, că doar îl vede satu’. No, ghirău, cu ce te-arăți tu la ficiorii ăștia?” (n.r. - herie, ferie sau vadră, măsură de capacitate din Transilvania, egală cu 10 litri). „No, oi da și eu o herie de vin și o herie de ghinars. Numa’ să ajung și eu la pivniță, că o închis-o mama cu lacătul”. În casa bătrânului, acolo unde se va așeza butea cea mare, în care feciorii pun de strâng vinul de băut în serile reci, la clacă și-n șezătoare, în tinda acelei case s-așază mai departe rosturile cetei. S-aleg crâșmarii, care aduc „danii” (daruri), herii după herii de vin și de vinars. Crâșmar mare e ales Avram, care le strigă celorlalți: „Să aveți grijă să nu vă stricați vocile, pân’ la Crăciun!”.
Rostul adunărilor: învățarea colindelor
De ce e nevoie să se adune feciorii satului la clacă și în șezători, în jurul buții? Păi... ca să învețe colinde și alte cântări, pe care să le spuie fără greșeală când or merge în Ajun pe la casele oamenilor. Cei din ceata de feciori nu-s toți de-o vârstă. Unii merg de mult „cu butea”, alții abia acum au intrat și se așază „învățăcei” pe lângă ăi mai mari. Și nu doar ca simpli membri ai cetei, ci unii dintre ei primesc chiar atribuții importante. Cum e și feciorul mai mic al lui Șanu’, care-i ales acum „crâșmar mic” și ucenicește pe lângă „ghirău” și „crâșmarul mare”. Se-arată de pe-acum mai dezghețat și ăi mari cred că o să fie bun de conducător de ceată. Odată sarcinile împărțite, pot să înceapă și repetițiile de colinde. Ușa se deschide însă și un ficior mai voinicuț, întârziat, intră și el cu capul plecat. Lelea Ana, muierea lui tetea Tiberiu nu pierde prilejul și-i atârnă de umăr o „streaiță” (n.r. - traistă) mai mare, în care s-adune colacii... Tot lelea dă celui care va fi casierul cetei o traistă mai mică, pentru bani.
Şezătoare în toată regula
Pe lângă feciorii astfel rânduiți, în casa-gazdă ajung și fetele (cu lucrul lor și colinda lor), dar și măicuțele acestora, al căror rol e să vegheze să fie bucate pe masă, dar și ca schimbul de ocheade și semne dintre codane și flăcăi să nu întreacă buna măsură. Poate că nu se mai toarce, nu se mai țese, nu se mai coase în șezătorile din Cut, ca altădată, dar firul de colindă tot se toarce. Mai întâi, se aude glasul fetelor: „Născut-o Sfânta Marie,/ născut-o Sfânta Marie/ S-o născut un fiu frumos (bis) / L-o numit Iisus Hristos (bis)/ Care din cer o venit (bis)/ Și pe noi ne-o mântuit (bis) etc.”. Apoi, vine colinda feciorilor: „Acum am văzut minune/ Care îngerii ne spune/ Acum toate s-au plinit/ Precum a fost prorocit/ Toate s-a’-mplinit frumos/ Născutu-s-a Mesia, Hristos,/ .../ Vom cânta acum și noi/ Din flueiere și cimpoi/ Vino frățiorul meu,/ Vino tu iubitul meu,/ Vino la grădina sa,/ Ca-nflorit Iudeea/ Și se scoală Iudeea,/ Se duce la Maria/ Se duce la Palestina,/ Unde-a strălucit lumina./ Să mergem la Viflaem/ Minunea să o vedem/ Sfântă Fecioară și mamă/ A născut fiu făr’ de tată./ Cel ce dă lumii viață/ Îl ține Fecioara-n brață...”.