de Valentin Țigău
Se împlinesc în aceste zile 140 de ani de când toscanul Carlo Collodi a adunat într-o carte povestea lui Pinocchio (era în anul 1843, după ce, timp de doi ani, povestea păpușii vii, cu nasul lung, fusese publicată în foileton). Și pentru că există o mare ambiție a fiecărei provincii italiene de a localiza orice invenție ori creație artistică, Pinocchio are un „tată” și la Veneția. Un alter-ego venețian al bătrânului Gepetto l-a găsit prefigurat în măștile de Carnaval - când Arlechinul își lungește nefiresc năsucul lui altminteri cârn, ștrengăresc - și l-a recreat pe gustul concitadinilor săi. Ne-am dorit să-l cunoaștem pe sculptorul și graficianul Roberto Colussi - ROCO - pentru că, la un moment dat, acest Pinocchio venețian a ajuns, în „călătoria” lui, și în România.
Urmașul lui Gepetto
În Cannaregio, vechiul Palazzo Correr, cumpărat de Nicolae Iorga pentru a deveni „casa dei Romeni”, ține aproape culturile celor două țări latine. Între Palazzo Correr și Madonna dell’Orto se află culoarul spre casa lui Tintoretto, cea având în ronbos, la colțuri, siluete de mauri. Pe același culoar, vitrina unui atelier atrage ochii copiilor ce se întorc de la școală. Intrăm și, surpriză!, îl descoperim pe tatăl venețian al lui Pinocchio. Nu se trage din Gepetto, dar e, cu siguranță, urmașul său. Sculptorul și graficianul octogenar Roberto Colussi ne primește în atelierul său încărcat de amintiri. A început să lucreze cu peste 60 de ani în urmă, după ce a terminat Institutul de Arte din Veneția. Roberto a studiat mai întâi tehnica frescelor, apoi s-a lăsat cucerit de tehnicile expresioniste și de grafică. Stând de vorbă cu el, descoperim că, în timp, s-a atașat de personajul Pinocchio, creând în jurul său o teorie pe care o apără nu doar în cercurile de prieteni, dar o predă și în școlile în care își duce cărțile bogat ilustrate.
„Pinocchio se naște cu trăsăturile oricărui copil”
„Când creează o operă de artă, cei mai mulți artiști contemporani urmăresc să șocheze. La ei frumosul nu există ca atare. Trăim, de altfel, într-o lume în care a comunica eficient se reduce la numărul de persoane care receptează mesajul, nu și la substanța comunicatului”, ne spune artistul. „Plecând de la povestea lui Collodi, eu mi-am imaginat un Pinocchio în carne și oase, care își leapădă condiția de marionetă și capătă trăsături umane. E adevărat că atunci când iese din mâna lui Gepetto e un copil fără inimă, dar cred că se naște cu trăsăturile oricărui alt copil, iar după trecerea sa printr-o sumă de experiențe, capătă recompensa efortului său de a se perfecționa. Adaptat stilului nostru consumist, eu îl mai văd pe Pinocchio un personaj care știe ce înseamnă sărăcia, care rezistă la foame, care trece prin toate încercările...”.
Collodi vs. Colussi
ROCO a alcătuit o carte ilustrată dedicată acestui personaj, care a fost tradusă și publicată și în limba română, cu peste două decenii în urmă. Autorul venețian al lui Pinocchio e un norocos. Cartea lui Roberto Colussi are un tiraj mai mare decât ediția princeps a lui Carlo Collodi, în timpul căruia analfabetismul i-a ținut departe de lectură pe foarte mulți copii italieni. Tot în acea vreme, majoritatea cărților pentru copii erau fie cu îngeri, fie cu demoni. Nu existau povești cu copii care să fie și capricioși și buni, totodată. Se înțelege de ce succesul lui Pinocchio a fost deosebit: personajul reprezintă un copil care crește, se transformă și devine adult, asumându-și toate calitățile și defectele unui om în carne și oase. El trăiește o serie de situații asemănătoare cu cele din viața noastră de zi cu zi: e mituit, e înșelat de viclenia politică... Să nu uităm că și Collodi, un ziarist și cronicar de temut în timpul său, se interesa de lucrările Parlamentului, de politică, de politicieni și chiar a fost interzis, o vreme, de Ministerul de Interne, pentru că devenise enervant pentru președintele Italiei. După aceea, mai știm că Pinocchio călătorește într-o țară imaginară, în care există tot felul de oameni, mai proști sau mai vicleni, care reprezintă un tablou social, trimițând la lumea contemporană. Țara imaginară a lui Pinocchio ascunde, de fapt, în ea, o țară dintre cele mai reale, iar prin intermediul fanteziei, Collodi ne spune o seamă de lucruri foarte adevărate.
„E în egală măsură și o carte pentru maturi”
Mai e un gând. Pentru copii, la școală, Pinocchio e chiar mai actual și mai accesibil decât în vremea lui Collodi. „Când vorbim despre Pinocchio”, spune Roberto Colussi, „ne gândim că personajul trebuie să ducă aceste mesaje la școală: primul - să nu fie răsfățat (a se vedea scena cu Gepetto, când Pinocchio nu voia să mănânce, și i se dă de înțeles că nu se poate glumi cu mâncarea); apoi, vine un șir întreg de mesaje care trebuie înțelese în sens contrar faptelor care se petrec, mesaje pe care școala le decriptează pe înțelesul copiilor. Azi, aceste mesaje sunt mai actuale, pentru că, pe timpul lui Collodi, nu existau radio și televiziune. Păcat e, însă, că această carte rămâne doar la nivelul primar. Ea este și o carte pentru tineri, acei tineri care spun însă cu emfază: «N-o citesc. E o carte pentru copii!». Interesante sunt și reacțiile copiilor la vederea personajului «meu»: pe la 3-4 ani, încep să râdă! Mai târziu, devin serioși, pentru că viziunea lor despre lume s-a modificat, între timp. Vă spun eu, Pinocchio e în egală măsură o carte pentru maturi. Vreți comparații? Am destule: În vremea lui Collodi, o campanie electorală era o onoare pentru cel care o făcea. Astăzi, la adunările electorale participă foarte puțini oameni, pe vremea lui Collodi oamenii veneau cu mult interes să asculte candidații pentru că știau că după alegeri aceștia vor face ce au promis”.
A fost prieten cu Paul Everac
Sculptorul și graficianul venețian a cunoscut România, i-a îndrăgit pe români. A fost, mai întâi, în orașul din lagună, întâlnirea cu dramaturgul Paul Everac, director al Institutului Român de Cercetare Culturală și Umanistă de la Veneția (institut care duce mai departe proiectul lui Nicolae Iorga) între 1994 și 1997. Pe cei doi i-a legat o frumoasă prietenie, care a continuat și după întoarcerea lui Everac în țară. Varianta venețiană a lui Pinocchio a fost publicată la Timișoara, la sfârșitul anilor ’90, iar în 2002, desenele lui ROCO au putut fi admirate la Lugoj, într-o expoziție de mare ținută. Roberto Colussi spune că România l-a impresionat profund, pentru că a regăsit aici acea atmosferă de după război, din Italia. Atunci, crede el, „oamenii erau săraci și onești”.
36 de scene
Roberto Colussi. Un al doilea Gepetto pentru un Pinocchio italian. Creatorul unei păpuși mai umane decât marioneta. „Dacă aș fi făcut un Pinocchio ca toți ceilalți, ar fi însemnat să fac publicitate marionetelor și atât. Eu sunt un artist. Am introdus în textul lui Collodi viziunea mea asupra lui Pinocchio. Am inventariat toate scenele importante din povestea lui Pinocchio și am creat câte unul nou, în toate aceste situații, 36 la număr. Diverse etape, până când Pinocchio nu mai e din lemn, ci din carne și oase. Să nu râdeți, dar în ilustrațiile mele veți vedea localizată Veneția, care nu făcea parte, inițial, din parcursul lui Pinocchio. Oricum, Collodi nu localizase povestea”.