de Traian Mihai
Maria Tănase reprezintă o valoare naţională, o prezenţă inegalabilă în istoria folclorului românesc. Prin talentul şi valoarea ei, Maria Tănase - de la a cărei plecare spre eternitate se împlinesc, la 22 iunie, 60 de ani - a trecut graniţele ţării, devenind cunoscută în lume. A cântat muzică populară, muzică uşoară, romanţe, operetă. A jucat teatru, a făcut film. A fost mereu atentă la apariţiile în public - a purtat cu mândrie costumul popular, făcând cunoscută în lume ia românească, dar şi rochii elegante, care îi puneau în valoare silueta impecabilă şi îi scoteau în evidenţă rafinamentul. Maria Tănase rămâne un etalon al muzicii, al conduitei artistice, cu un stil inconfundabil.
„Am învăţat o mulţime de cântece de la tatăl meu”
Maria Tănase s-a născut în Bucureşti, în mahalaua Cărămidari (n.r. - în zona unde astăzi se află cartierul Tineretului), la 25 septembrie 1913, fiind al treilea copil din familia soţilor Ion Coandă Tănase şi Ana (Munteanu) Tănase. Tatăl ei era un vestit grădinar bucureştean şi iubea muzica populară. De la 5 ani, Maria a crescut ascultând, la difuzorul din casă, rapsozi ai acelor vremuri, obişnuindu-se cu ritmul sârbelor şi al horelor. „Am învăţat o mulţime de cântece de la tatăl meu şi de la cei care lucrau în grădina noastră. Îmi amintesc o vorbă a tatălui meu: «Leacul cel mai bun împotriva mâhnirii este cântecul». Ascultându-i pe muncitori până târziu, mi se părea că zbor fără aripi. Am adormit, nu o dată, cu o senzaţie de plutire, cu geana plânsă de-o fericire fără nume, cu inima plină de cântecele pe care le-am cântat şi eu”, spunea Maria. A avut o copilărie destul de grea, dar era fericită când stătea în curtea casei, printre florile pe care le cultiva tatăl - lalele, garoafe, lăcrămioare, trandafiri, bujori... Prima apariţie în public a fetei slăbuţe, cu ochi verzi, a fost la o serbare şcolară, în 1921. Avea doar 8 ani şi a cântat la Căminul Cultural „Cărămidarii de Jos” din Calea Piscului. Apoi s-a înscris la Şcoala secundară de fete „Ion Heliade Rădulescu”, dar după trei clase a abandonat şcoala, fiind nevoită să muncească în grădina familiei.
Primii spectatori au fost mari scriitori bucureşteni
La 17 ani a plecat de acasă şi s-a angajat la un birt de cartier. „Mă apucase damblaua să mă fac cântăreaţă de local. De cum isprăveam să servesc chiftelele şi halbele cu bere la mesele muşteriilor, îmbrăcam rochia de stambă, cu flori albastre, şi porneam către oraşul mare, cu gândul să casc gura în bodegile şi restaurantele unde cântau lăutari. M-am întrebat de multe ori de unde vin cântecele. Ele vin din adânc de vremi, de la oameni fără nume, de la oameni cu inima aprinsă, plină de of şi jale. Ziua mea începea când se lăsa întunericul. Mă îmbrăcam atunci cu ce aveam mai de preţ şi mă duceam să cânt pe unde apucam: ba în restaurant, ba în cine ştie ce grădină de vară”, mărturisea artista în cartea „Maria Tănase şi cântecul românesc” (1969). A „furat” meseria de la vestiţi lăutari ai vremurilor - Grigoraş Dinicu, Fănică Luca, Fărâmiţă Lambru - pe care îi asculta cântând în restaurante. Publicistul şi regizorul de teatru Sandu Eliad a descoperit-o cântând în birt şi, impresionat de frumuseţea şi de vocea ei, a introdus-o în lumea literară şi artistică a oraşului. Într-o seară, a cântat şi Maria într-un restaurant din Piaţa Buzeşti - se numea „Neptun”. În faţa ei erau mari scriitori ai acelor vremuri, care o ascultau. „La o masă mare stăteau Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, Vasile Voiculescu şi Liviu Rebreanu. Îi îndrăgisem după pozele lor din cărţile de şcoală. Mă privea, parcă, din vitrina unei librării, toată literatura română de după război”, îşi amintea tânăra care în acea seară debutase oficial. De atunci, a început să cânte seară de seară în restaurant.
„Botezată” de Constantin Tănase
Avea 21 de ani când, după ce a citit un anunţ în ziar, s-a prezentat pentru a fi angajată să cânte la Grădina „Ambasador” şi în spectacolele Teatrului „Cărăbuş”, condus de marele Constantin Tănase. Maria aflase că se căutau actori, dansatori, cântăreţi. „Despre tizul meu Tănase auzisem că stârneşte râsul ca nimeni altul. Când am dat cu ochii de el, am pufnit în râs. Nu-mi venea să cred ce văd: un nas cât un dovleac, nişte ochi holbaţi parcă a spaimă...”, îşi amintea Maria, în „Caietul confesiunilor” (1963). După ce i-a cântat o doină şi un tango, Tănase - aflând că tânăra are acelaşi nume ca al lui - i-a spus: „La mine o să te cheme Mary Atanasiu, că sună mai altfel”. „N-am apucat să-i spun lui Constantin Tănase ce părere am despre Mary Atanasiu. În seara debutului meu pe scena Teatrului «Cărăbuş», am găsit un bucheţel de viorele pe masa mea. Era însoţit de urarea de bun venit a lui Tănase. Cât am cântat, el m-a pândit din culise. Nu ştiu dacă îi plăcusem, însă m-a tras deoparte şi mi-a şoptit la ureche: «Aşa s-o ţii şi pe toate ai să le baţi»”, povestea artista.
Prima emisiune la radio i-a adus succesul
La Teatrul „Cărăbuş” a fost remarcată de folcloristul Harry Brauner, care i-a prezentat-o etnomuzicologului Constantin Brăiloiu. Acesta şi-a dat seama de calităţile ei vocale şi a îndrumat-o să colinde ţara, pentru a-şi însuşi stilul fiecărui ţinut şi a aduna folclor autentic. Apoi dramaturgul Tudor Muşatescu a recomandat-o unui prieten ce deţinea Casa de discuri „Lifa Record”. Acolo Maria a imprimat prima melodie - „Mansarda” (romanţă de Nello Manzatti), iar discul s-a vândut foarte repede. Tot atunci, ea a cântat prima oară la radio, devenind cunoscută. Imediat au început solicitările pentru concerte în restaurante, în cămine culturale, la teatre de revistă. „Nimeni nu mă învăţase cum se scoate un ton, cum se cuvine să cânţi, nici ce să faci cu mâinile. În mine, totul se prefăcea în muzică: lumina, vântul, oamenii, florile”, spunea Maria. Apoi a imprimat cântece populare, sub supravegherea lui Constantin Brăiloiu şi a lui Harry Brauner, la Casa de discuri „Columbia”. Primele melodii au fost „Cine iubeşte şi lasă” şi „M-am jurat de mii de ori”, acompaniată de taraful Costică Vraciu din Gorj. Din acel moment, Maria Tănase a putut fi ascultată nu doar la radio, ci şi la diferite restaurante celebre, unde publicul îi putea admira talentul muzical, frumuseţea, eleganţa - restaurantul „Dory-Parc”, estradele restaurantelor „Luxandra” şi „Parcul Luther”. La „Luxandra” a venit, într-o seară, şi tatăl Mariei, Ion Tănase, să o asculte. Câţiva admiratori ai artistei l-au întrebat dacă i-au plăcut cântecele fiicei sale, iar acesta a răspuns: „Cântecele ei n-au păreche! Sunt cântecele noastre, dar... Maria nu le zice pe gustul meu, pentru că... n-are ton!”, scriau Petre Ghiaţă şi Clery Sachelarie (n.r. - soţul artistei) în volumul „Maria Tănase şi cântecul românesc”. De asemenea, la postul de Radio Bucureşti, Maria a susţinut, în direct, un program de muzică populară la emisiunea „Ora satului”, acompaniată de taraful Ion Matache din Argeş, cântând opt melodii.
Angajarea la „Alhambra” i-a deschis drumul spre străinătate. A cântat în faţa preşedintelui american Roosevelt
Nicolae Vlădoianu a angajat-o la Teatrul „Alhambra”, pe scena căruia a lansat cântecele „Mi-am pus busuioc în păr” şi „Habar n-ai tu” (compuse de Ion Vasilescu). Maria avea doar 27 de ani şi deja succesul ei era uriaş. După angajarea la „Alhambra”, a hotărât să cânte şi melodii din repertoriul francez şi spaniol, dar şi muzică jazz. Tot atunci au început turneele în străinătate. Ajunsă la New York, a apărut în faţa preşedintelui american de la acea vreme, Franklin Delano Roosevelt, dar şi a altor personalităţi ale muzicii - George Enescu, Yehudi Menuhin. „Între oamenii mari care au venit să mă asculte la New York a fost şi George Enescu. Mi-a mulţumit frumos, iar eu i-am sărutat sfioasă mâna, aşa cum i-o sărutasem lui Nicolae Iorga la Văleni”, scria Maria în „Caietul confesiunilor”. Apoi artista a cântat şi în alte ţări: Anglia, Franţa, Turcia, Bulgaria, Austria, Cehoslovacia. În martie 1941, în Turcia, a apărut pe scena teatrului de revistă de la Istanbul, unde a cântat „La calul bălan”, „Foaie verde lămâiţă”, „Cu lăutarii după mine” şi cântece vechi turceşti. I s-a propus să rămână în Turcia, dar dorul de casă şi de cei dragi au determinat-o să refuze. La Paris le-a cântat „franţujilor” pe limba lor „cântece de-ale noastre”. „Cu adevărat acasă nu m-am simţit la teatru, ci în local, la microfon, între lăutarii mei. Cântecul a fost singura patimă a vieţii mele, dar m-a ispitit la răstimpuri şi teatrul”.
Studentă la teatru, a apărut în piese şi în film
Remarcând talentul actoricesc al Mariei Tănase, directorul Ion Manolescu a angajat-o la Teatrul Municipal (n.r. - actualul Teatru „Lucia Sturdza Bulandra”) din Bucureşti, ea urmând, în acelaşi timp, cursurile Conservatorului Regal de Muzică şi Artă Dramatică. Pe scena acestui teatru a jucat în piesele „Cadavrul viu”, de Lev Tolstoi, „Nana”, de Emile Zola, „Opera de trei parale”, de Bertolt Brecht. Referindu-se la „Opera de trei parale”, artista Margareta Pâslaru spunea: „La repetiţiile de la Teatrul Bulandra am cunoscut-o pe Maria Tănase, care trebuia să joace împreună cu Toma Caragiu, aveau de făcut un dans, un «tablou». Mi-am dat seama că Maria avea fler şi a intuit ceva ce eu poate n-aş fi avut curaj să abordez - muzica populară. În stilul ei caracteristic, m-a tras deoparte după o repetiţie şi mi-a spus: «Tu trebuie să cânţi muzică populară, ascultă-mă, că sunt vulpe bătrână!». Am fost uluită de această sugestie, dar se pare că a avut dreptate. Am cântat, mai târziu, muzică din Oaş”. Acelaşi talent actoricesc a făcut ca ea să apară şi în coproducţia româno-franceză „Ciulinii Bărăganului”, inspirată de romanul omonim al lui Panait Istrati şi regizată de Louis Daquin (1957). În acest film a interpretat rolul Anica, apărând alături de actori precum Clody Berthola, Marcel Anghelescu, Mihai Berechet, Florin Piersic. Cântecele Mariei au fost şi pe coloana sonoră a filmelor „Se aprind făcliile”, regizat de Ion Şahighian (1939) şi „Amintiri din Bucureşti”, regizat de Traian Fericeanu (1958). Începând din 1954, a fost numită profesoară de canto popular la Şcoala de Muzică şi a devenit titulara catedrei de muzică folclorică. Maria Tănase a încercat să insufle elevilor ei dragoste şi preţuire pentru folclor, spunându-le: „Doina este cântecul elegiac al străbunilor, în timp ce hora e dansul nostru lirico-ritmat, iar sârba este joc al spiritului românesc”. Vocea sa amplă şi puternică i-a permis Mariei Tănase să cânte şi operetă - „Mascota”, de Edmond Audran -, dar şi romanţe şi muzică uşoară.
Acuzată de spionaj, a fost interogată cu „pumni şi coate“
La finalul anilor 1930, după ce l-a cunoscut pe jurnalistul francez Maurice Negre şi acesta a fost arestat - acuzat de spionaj şi condamnat la 10 ani de închisoare -, Maria a făcut tot posibilul să îl scape, iar unele surse afirmă că pentru a-l elibera, autorităţile i-ar fi cerut artistei să devină... spioană. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, după ce a revenit din turneul în Turcia, suspiciunea că artista ar fi fost spioană a dus la arestarea ei, însă autorităţile au fost nevoite să o elibereze în lipsa probelor. În perioada octombrie 1940 - ianuarie 1941, Maria Tănase devenise indezirabilă. Atunci i-au fost distruse înregistrarile din arhiva radioului şi au fost sparte cu toporul tiraje întregi de plăci de gramofon cu muzica artistei. „Poliţia mi-a întors casa pe dos într-o noapte, au sfâşiat tapetele, au smuls parchetul, fără să afle nimic. Apoi, am fost înghesuită într-o dubă şi dusă la Prefectura poliţiei. A urmat un interogatoriu la lumina reflectorului… S-au repezit la mine şi-au prins să-mi care pumni şi coate. Într-o zi mi-au dat drumul. Cică se vorbise la Radio Londra despre mine, guvernul român fiind întrebat ce s-a ales de Maria Tănase. Se supăraseră fasciştii pe mine, încât am fost oprită să cânt în public”, povestea Maria în memoriile sale („Caietul confesiunilor”). După ce a ieşit din închisoare, nu a fost lăsată să cânte. Aşa că a plecat prin ţară, să adune folclor. „Cântecele sunt rădăcini nevăzute, rădăcini care îi leagă pe oameni de pământul lor. Le căutam, le cercetam, le adunam cu o îndrăzneală şi cu o stăruinţă fără odihnă”, mărturisea artista. După o vreme i-a fost ridicată interdicţia de a cânta. În anii războiului, Maria Tănase a participat, alături de mari artişti precum George Enescu, George Vraca sau Constantin Tănase, la spectacole organizate pentru răniţi sau la unităţile militare, unul dintre acestea fiind serbarea Pomului de Crăciun la Regimentul de Gardă Călare, la care au asistat Regele Mihai, Regina Mamă Elena şi mareşalul Ion Antonescu, precum şi alţi membri ai guvernului.
Ultimul an al vieţii şi testamentul
La câţiva ani după moartea lui Constantin Brâncuşi (1957) - unul dintre oamenii pe care îi îndrăgea -, Maria Tănase a prezentat un memoriu la Ministerul Învăţământului şi al Culturii prin care îşi asuma sarcina de a iniţia şi de a supraveghea tineri solişti în vederea înfiinţării unui ansamblu popular la Târgu Jiu. Astfel, a primit postul de folclorist la Taraful Gorjului. Dar visul de retragere la Gorj ca profesoară de folclor muzical nu s-a realizat. În aprilie 1963, artista a fost internată la spitalul din Craiova, unde medicii i-au spus să meargă de urgenţă la Bucureşti, unde a fost diagnosticată cu cancer la sân şi i s-a recomandat operaţia imediată. Dar Maria a refuzat să renunţe la turneul deja planificat. După câteva zile în spital, ea a plecat în acel turneu, cu taraful din Târgu Jiu. Spectacolele erau programate până la 25 iunie, urmând să ajungă în toate oraşele mari ale ţării. Din nefericire, în ziua de 1 mai, Maria a susţinut ultimul concert, la Hunedoara. Se simţea foarte rău. Respirând cu dificultate, ea a spus publicului: „Eu nu mai pot! Am cancer la sân şi o să mor în curând! De acum nu mă veţi mai vedea!”. Boala se extinsese, afectându-i şi plămânii. În seara acelei zile s-a întors la Bucureşti. A fost internată la Spitalul „Vasile Roaită” (n.r. - în prezent Spitalul „Sfânta Maria”), apoi transferată la Spitalul Fundeni. Simţind că se apropia sfârşitul, artista a chemat notarul şi i-a dictat testamentul, în care a solicitat să nu i se transforme înmormântarea „într-un circ” şi a spus cum vrea să fie îmbrăcată pe ultimul drum: „Una dintre cele două cămăşi albe de mătase pe care le am să fie pusă sub rochia de pichet albă ce se găseşte la spital şi care se butonează în spate. Să fiu dusă la groapă în dogoarea amiezii, într-un car cu patru boi, îmbrăcată în port oltenesc, cu o floare la cingătoare. Pe cap să mi se pună colţarul alb”. Artista mai spunea, în testamentul redactat şi semnat la data de 3 iunie 1963, la Spitalul „Vasile Roaită”: „Dacă se va putea, aş vrea ca pe un drum secetos şi dornic de apă să se facă o fântână şi în loc de acele parastase, pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student şi o studentă cu plata cantinei sau a posibilităţilor de masă şi să nu fie nimeni trist”. Documentul se află în patrimoniul Muzeului Olteniei din Craiova. Firul vieţii artistei s-a oprit la 22 iunie 1963, la Spitalul Fundeni. La 25 iunie a fost condusă de o mulţime de oameni spre Cimitirul Bellu. În semn de omagiu adus artistei, în 1969 a luat fiinţă Festivalul Concurs al Interpreţilor Cântecului Popular Românesc „Maria Tănase”, cel mai longeviv eveniment artistic de muzică populară din România.
Premiată în ţară şi în străinătate
Pentru meritele sale artistice deosebite, Mariei Tănase i-a fost acordat Premiul de Stat (1955), iar doi ani mai târziu a primit titlul de Artistă Emerită. După ce a imprimat la Electrecord, în 1958, patru cântece populare româneşti traduse şi adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, ele au fost incluse, împreună cu alte cântece ale artistei cântate în limba română, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză „Le Chant du Monde”, distins cu „Grand prix du disque” (Marele premiu al discului), decernat de Academia „Charles Cros” din Paris.
Dragostea pentru Brâncuşi şi căsătoria cu Clery
Mulţi bărbaţi au fost îndrăgostiţi de Maria, dar nu toţi au ajuns la inima ei. Una dintre cele mai frumoase poveşti de iubire a fost aceea dintre artistă şi sculptorul Constantin Brâncuşi. Cei doi s-au cunoscut la Paris, în 1938. Ea avea 25 de ani, iar el 62. Relaţia celor doi s-a încheiat după un an, însă Maria nu l-a uitat niciodată pe Brâncuşi, idolatrizându-l. Când avea 37 de ani, Maria s-a căsătorit cu magistratul Clearh Raul-Victor Papadopolo-Sachelarie, căruia îi spunea Clery. El era cu 13 ani mai mare decât artista şi i-a stat mereu în preajmă, fiindu-i prieten, sfătuitor, îndrumător. Pe patul de moarte, artista i-a scris lui Clery o tulburătoare mărturie a dragostei sale: „Îţi scriu acum, tătuţă, scrisoarea cea mai adevărată pe care am crezut vreodată că am s-o pot scrie. Te rog să mă ierţi de tot ce ţi-am putut pricinui. Caută-mă, caută mângâierile mele. Ele n-au murit şi niciodată să nu le socoteşti moarte. Caută-mi ochii. Ei nu te-au minţit niciodată. Te voi aştepta, oricât ţi-o place să trăieşti. Eu am să plec, şi-ţi mulţumesc pentru viaţa noastră”.
„Pasărea măiastră“ Maria Tănase
„În peregrinările mele prin ţară, caut şi ascult cu atenţie şi răbdare cântecele ţăranilor. Încerc apoi să pătrund bine muzica, ritmul şi sensul cuvintelor, mai cu seamă sensul cuvintelor.
Aflu obiceiurile de prin partea locului şi apoi procesul este foarte complicat. Se bazează pe observaţie, pe concentrare, pe o muncă migăloasă şi perseverenţă. Nu interpretez imediat cântecele culese.
Le las mai întâi să-mi răsune în inimă şi mult mai târziu le transmit oamenilor“
„Nu cânt niciodată un cântec pe care să nu-l iubesc, dar e drept că printre ele am totuşi unele care-mi sunt mai dragi decât altele. Nu ştiu exact de ce, poate că ele vorbesc în ritmul cald al doinelor de trecutul şi dorurile ţăranilor noştri. Altele, poate că vorbesc de zilele noastre, de împlinirea năzuinţelor“
„Niciodată n-am cântat altceva decât cântece populare româneşti. Ţăranii aciuiţi prin mahalaua noastră, după ce-şi lăsau lucrul, cu voci când înflăcărate, când domoale, cântau cântecele de acasă. De la ei ştiu cânta, de la ei, de la taica şi de la mama. Multă vreme mi-au rămas în suflet cântecele acelea triste, tărăganate, cu alean, de blestem, de răzbunare, de revoltă, bocete, cântece de leagăn, cântece de nuntă“
„Uneori mă încearcă sentimentul că melodiile îmi vin de undeva, de departe, din străfundul conştiinţei populare, se furişează în mine, visând parcă, le ascult şi le interpretez“
„Cu adevărat acasă nu m-am simţit la teatru, ci în local, la microfon, între lăutarii mei. Cântecul a fost singura patimă a vieţii mele, dar m-a ispitit la răstimpuri şi teatrul“