de Cristina Tache
Românii au fost dintotdeauna legaţi de datinile strămoşeşti, pe care le-au respectat cu sfinţenie la vreme de sărbătoare. În ultimii 20 de ani, influenţele Occidentului au pătruns în casele noastre, dar încă mai există locuri în ţară în care obiceiurile străvechi au fost bine conservate. Dr. Doina Işfănoni, cercetător etnolog şi director ştiinţific la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, din Bucureşti, ne-a împărtăşit câteva dintre cunoştinţele sale despre datinile ce s-au păstrat până în prezent în diverse zone geografice din România. Vă invităm să faceţi, alături de noi, o incursiune în lumea plină de simboluri şi semnificaţii ancestrale ale satului românesc în prag de sărbătoare.
Cele 12 zile sacre ale finalului de an
În Ajunul Crăciunului, pe înserat, în toate satele şi oraşele din ţară începe colindatul, obicei ce deschide ciclul celor 12 zile de sărbătoare. Această practică a conservat de-a lungul veacurilor numeroase mesaje şi simboluri ale spiritualităţii româneşti. Despre obiceiul colindatului din Ajunul Crăciunului, doamna Doina Işfănoni spune: „În Muntenia şi în Oltenia, copiii anunţă Naşterea Domnului încă din după-amiaza zilei de 23 decembrie, strigând pe la porţi şi ferestre «Bună dimineaţa la Moş Ajun!». Astfel, în calendarul popular, este marcat unul dintre pragurile importante ale marii sărbători. Această seară, ca şi ajunurile altor sărbători reprezintă, din perspectiva credinţelor populare, o poartă deschisă către viitor, oamenii având şansa de a-şi reconfigura existenţa. Respectând datinile şi obiceiurile pământului la Ajun, avem posibilitatea de a obţine un plus «de noroc şi sănătate,/de belşug şi spor în toate», cum se spune în colinde. Prin glasurile cristaline ale copiilor, spaţiul vital al omului se purifică. Seara de 23 spre 24 decembrie, prin acest «Bună dimineaţa la Moş Ajun!», devine un adevărat semnal ce deschide ciclul celor 12 zile sacre (24 decembrie-6 ianuarie). Fiecare dintre aceste zile reprezintă un fel de sinteză a evenimentelor de peste an. Prin practici familiale, colinde şi daruri, recapitulăm propria experienţă, proiectând spre viitor năzuinţa de mai bine. În timpuri precreştine, la 25 decembrie, când frigul punea stăpânire peste pământ, oamenii, din teama că lumina şi căldura soarelui ar putea să dispară, celebrau Ziua Soarelui învingător, în cinstea căruia practicau diverse ritualuri. Unele dintre acestea au fost adoptate mai târziu de creştini şi incluse în obiceiurile legate de Crăciun, născându-se astfel multe dintre practicile de astăzi”.
Darurile primite de copii anticipează recoltele viitoare
În noaptea de 23 spre 24 decembrie, uliţele satelor româneşti răsună de glasurile colindătorilor. Cu traista după gât, cu bâta în mână şi căciula pe urechi, copiii strigă pe la ferestrele luminate: „Bună dimineaţa la Moş Ajun!/Ne daţi ori nu ne daţi”, iar dacă stăpânii casei întârzie să le deschidă, aceştia cântă mai departe: „Am venit şi noi o dată/La un an cu sănătate/Şi la anul să venim/Sănătoşi să vă găsim/Ne daţi, ne daţi/Ori nu ne daţi?”. Gazdele oferă micilor colindători covrigi, colăcei, mere şi nuci. Doamna etnolog explică semnificaţiile acestei practici: „Copiii se strâng în grupuri şi pleacă să colinde pe la fiecare casă, strigând «Bună dimineaţa la Moş Ajun, că-i mai bună a lui Crăciun!». Această practică este foarte veche, dar a supravieţuit până în zilele noastre în satele româneşti. Darurile primite de copii sunt menite să anticipeze recoltele pe care oamenii şi le doresc cât mai îmbelşugate în noul an. Covrigii simbolizează grâul - expresia rodniciei (dintr-un bob se naşte un spic) -, dar şi «trupul Domnului» din Sfânta Împărtăşanie. Prin forma lor rotundă, alături de colacul de Crăciun, covrigii şi colăceii amintesc de discul solar şi de credinţele precreştine legate de adorarea soarelui. Nucile, prin miezul lor, întruchipează Crucea Domnului, iar merele amintesc concomitent de păcatul originar, dar şi de frumuseţea care învinge timpul («mărul rămâne frumos până la noua recoltă»). Un alt colind foarte des întâlnit în satele şi oraşele româneşti este «Sus boieri, nu mai dormiţi», prin care copiii anunţă naşterea lui Iisus Hristos şi îndeamnă gazdele să se pregătească de ziua Crăciunului: «Sus, boieri, nu mai dormiţi/Vremea e să vă gătiţi/Casa să v-o măturaţi/Şi masa să v-o-ncărcaţi/Că umblăm să colindăm/Şi pe Domnul lăudăm/ Din seara Ajunului/Până-ntr-a Crăciunului/Că s-a născut Domn frumos/Numele lui e Hristos»”.
„Steaua sus răsare ca o taină mare”
Tot în seara de Ajun (24 decembrie), copiii din Transilvania, Muntenia, Oltenia şi sudul Moldovei merg din casă în casă, vestind prin cântecele lor naşterea pruncului Iisus. „Acum este timpul umblatului cu Steaua, un obicei ce s-a păstrat în aproape toată ţara. Grupuri mai mari sau mai mici de copii evocă momentul în care, la naşterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua călăuzitoare a magilor. Cântecele de stea cel mai cunoscute sunt: «Steaua sus răsare», «Trei păstori se întâlniră», «O, ce veste minunată», ele alcătuind un repertoriu creştin tipic acestei zile de sărbătoare”, completează doamna Doina Işfănoni.
„Piţărăii merg din casă în casă, pentru a risipi forţele negative din gospodării”
Un alt obicei des întâlnit în satele româneşti din Banat şi nordul Olteniei la Ajunul Crăciunului este „umblatul în colindeţe”. Acesta este practicat tot de copii, având funcţie de prevestire, de anticipare a bogăţiei. Doamna Doina Işfănoni explică: „«Colinda/Colindeaţa» este, de fapt, o nuia de alun, descojită în spirală sau înfăşurată cu o sfoară şi afumată, odinioară, în hornul sobei, iar astăzi cu lumânarea, pentru a obţine acest model. Cu «colindeţe» în mâini, copiii intrau în case şi scormoneau cărbunii din sobă, rostind urări pentru belşug. Când plecau lăsau pe jos surcele, paie sau seminţe de in, cânepă, grâu, porumb, spunând: «Să crească/Să înmulţească,/La mulţi ani ea să înflorească./Câte cuie pe casă,/Atâţia galbeni pe masă,/La anul şi la mulţi ani!» Dintre toate tradiţiile de Crăciun, aceasta este una dintre cele mai active şi în prezent. În zonele Gorj, Mehedinţi şi Valea Jiului întâlnim şi acum un obicei similar umblatului cu «colindeaţa», numit obiceiul «piţărăilor». Ceata de piţărăi este formată din copii sau din feciori de 16-17 ani. Însemnul distinctiv al fiecărei cete este «steagul de piţărăi», ce astăzi nu mai este o simplă vergea afumată, ci o lance de câţiva metri înălţime, împodobită la un capăt cu ciucuri de lână, basmale, clopoţei şi zurgălăi, busuioc şi iederă verde, ce au rolul simbolic de purificare a spaţiului şi de menire a belşugului. Piţărăii merg din casă în casă şi scutură steagul, pentru a risipi forţele negative din gospodăriile oamenilor şi pentru a atrage norocul asupra lor”.
Masa de Ajun atrage bunăstarea în casă
Ajunul Crăciunului este o perioadă foarte densă în obiceiuri şi practici rituale. Fiecare membru al familiei are câte ceva de făcut: în bucătărie, gospodinele nu mai prididesc cu pregătirea bucatelor, iar pe lângă casă, bărbaţii fac ultimele treburi. Până la miezul nopţii (23 spre 24 decembrie), gospodina trebuie să aibă pregătită masa de Ajun. Doamna Doina Işfănoni precizează că: „Acesta este un obicei bine păstrat, în special în zona Moldovei. Aşezarea mesei de Ajun este o practică importantă. Aceasta trebuie aranjată într-o manieră care trebuie să atragă belşugul în casă. Sub faţa de masă gospodinele pun paie sau fân, sugerând astfel ieslea vitelor în care s-a născut Iisus, iar apoi aranjează 12 feluri de bucate ce reprezintă roadele celor 12 luni ale anului. Pe masa de Ajun trebuie roade ale pământului, care să anticipeze belşugul câmpurilor (colacul), al grădinilor de legume (fasolea, bobul, lintea, etc.), al livezilor (prunele uscate, poamele, ţuica), al viilor (vinul) şi al pădurilor (ciupercile).
Steaua sus răsare
ca o taină mare,
Steaua luminează
şi adeverează,
Steaua străluceşte
şi lumii vesteşte,
Că astăzi curata,
Preanevinovata
Fecioara Maria
naşte pe Mesia,
În ţara vestită,
Vifleem numită,
Magii cum zăriră steaua
şi porniră,
Mergând după rază
pe Hristos să-L vază
şi dacă sosiră
îndată-L găsiră.
La dânsul intrară
şi-I se închinară,
Cu daruri gătite
Lui Hristos menite,
Luând fiecare bucurie mare,
Care bucurie şi aici să fie,
De la tinereţe
până la bătrâneţe.
În zilele premergătoare Naşterii Domnului există şi unele interdicţii legate de muncă. Gospodinele se ocupă de curăţenia caselor şi de pregătitul mâncărurilor specifice mesei de Crăciun, dar nu se mai fac treburi grele în gospodărie. „Tot în Ajunul Crăciunului mai întâlnim un alt moment important, legat de practicile oracolare. Tinerii sunt preocupaţi de aflarea ursitului şi a «sortitului», iar bătrânii întocmesc calendare populare, ce le arată mersul vremii în anul ce vine. Aceste practici diferă de la zonă la zonă. Una dintre cele mai cunoscute este cea a găocilor de ceapă în care se pune câte un pic de sare. În funcţie de felul în care se va topi sarea şi de cantitatea de apă din găoci, bătrânii vor şti cum vor fi lunile anului următor: mai secetoase sau mai ploioase”, completează doamna Doina Işfănoni.
Tot în ziua de Ajun, preotul din comunitate merge cu icoana sau crucea. Doamna Doina Işfănoni ne descrie acest obicei creştin: „Intratul preotului în casă în ziua de Ajun creează un moment solemn pentru întreaga familie. Preotul purifică spaţiul vital al oamenilor prin tehnicile creştine. Dincolo de această semnificaţie, întâlnim şi un sens precreştin, care le determină pe fetele de măritat să îşi aşeze mărgelele sub prag, pentru ca preotul să treacă peste ele. Se spune că, astfel, ele vor fi mai frumoase şi mai dorite de flăcăi («cum aştepţi preotul cu nerăbdare, tot astfel să fie aşteptate şi fetele de feciori»). Femeile mai vârstnice din familie invită preotul să stea pe scaun, pentru ca fetei nemăritate să îi «stea peţitorii» sau pentru ca în anul următor să îi «stea cloştile pe ouă». Preotul trebuie să guste din fiecare fel de mâncare aflat pe masa de Ajun. După plecarea lui, mănâncă şi familia, iar a doua zi se pun firimituri de pâine şi în hrana animalelor”.