de Laura Zmaranda
Într-un peisaj arhitectural atât de variat precum cel din zilele noastre, importanţa conservării şi restaurării monumentelor istorice este o cerinţă imperioasă. Vestigiile pe care le avem sunt nenumărate, însă, în raport cu importanţa lor pentru identitatea poporului nostru, atenţia pe care o primesc este infimă. Starea patrimoniului naţional este un subiect care nu poate fi epuizat dintr-o dată, dar sperăm ca prin discuţia avută pe această temă cu o somitate în domeniu să fi deschis cutia Pandorei. Am întâlnit-o pe Luminiţa Postolache (foto), restaurator cu o experienţă de aproape patru decenii, în atelierul său, înconjurată de zeci de tablouri şi alte obiecte de artă. Stăpânirea de sine de care dă dovadă la prima vedere te duce cu gândul la o „doamnă de fier”, dar la sfârşit descoperi că în sufletul său se ascunde o dragoste nemăsurată pentru artă şi mai ales pentru monumentele istorice. Şi-a dedicat aproape întreaga viaţă restaurării, pe care o defineşte ca fiind „readucerea la viaţă a unui pacient”.
„Avem multe monumente istorice în precolaps”
- Doamna Postolache, conservarea şi restaurarea monumentelor istorice sunt garanţia faptului că şi generaţiile viitoare se vor bucura de fumuseţea vestigiilor vechi de sute de ani. Vă rugăm să ne prezentaţi pe scurt starea acestui domeniu.
- Ţara noastră are câteva categorii de monumente excepţionale, unice în lume, şi ar trebui să fim conştienţi că am putea avea o putere incredibilă prin aceste tezaure antropice. Turiştii care vin de la mii de kilometri pentru a vizita România sunt impresionaţi de bisericile pictate, de lăcaşurile sfinte construite din lemn sau de conacele străvechi. Din nefericire, se face mult prea puţin pentru cât de multe monumente istorice avem în precolaps. În raport cu cât pierdem prin ruinarea acestora, alte direcţii de investiţii par nesemnificative. În domeniul conservării şi restaurării sunt câteva probleme spinoase. Prima are legătură cu insuficienţa banilor de la buget şi cu faptul că fondurile, şi aşa mici, sunt distribuite greşit. O altă problemă este controlul personalului care execută restaurări. Au fost situaţii în care nu s-a respectat proiectul iniţial sau s-a lucrat fără a avea un atestat de la Ministerul Culturii, iar rezultatele nu au fost întotdeauna cele mai bune. Există la Ministerul Culturii o comisie, însă activitatea ei este întreruptă de multe ori de schimbările care au loc în cadrul instituţiei şi, în plus, aceasta nu supraveghează lucrările pe arhitectură în teritoriu. Pentru protejarea, conservarea şi restaurarea corectă a monumentelor ar trebui înfiinţată, aşa cum există o gardă a mediului, o gardă a monumentelor. În toată această degringoladă se potriveşte un proverb din bătrâni, şi anume că „mortul este întotdeauna de vină”. În cazul de faţă este vorba despre monumentele care se dărâmă sub povara timpului, dar mai ales din cauza ignoranţei noastre.
Bisericile săseşti fortificate, rămăşiţele ruinate ale trecutului
- Să vorbim însă şi despre patrimoniul naţional bisericesc. Care este starea lui?
- Se vede pe alocuri o stare de „înviorare”, dar, cu toate acestea, foarte multe lăcaşuri sfinte se află într-o stare de degradare avansată. Bisericile săseşti fortificate, care au luat fiinţă odată cu stabilirea populaţiei saxone la noi şi a căror aşezare pe curbura Carpaţilor era menită să apere de invazia otomană, se află în cel mai grav declin. În opinia mea, obiceiul de a face biserici noi de zid şi de a le părăsi pe cele de lemn, care datează de sute de ani şi care fac parte din identitatea poporului român, ne va cauza o mare pierdere.
- Cine se face vinovat pentru această realitate tristă?
- Omul. Fie că vorbim despre acţiunile greşite pe care le-a întreprins asupra monumentelor, fie că este vorba despre ignoranţa manifestată faţă de importanţa conservării şi restaurării. Trebuie să înţelegem că o clădire nu se ruinează doar pentru că o plouă sau o ninge an de an, ci pentru că nu este întreţinută.
- Ce etape presupune un proiect de restaurare?
- În primul rând trebuie făcut un proiect amplu şi complex, al cărui coordonator nu poate fi decât un arhitect. Acesta trebuie să aibă în echipa sa un structurist, specialişti atestaţi în instalaţii, un constructor, un pictor, un specialist în restaurare lemn, piatră, metal, sticlă dacă monumentul are vitralii, un arheolog dacă monumentul se află pe un sit mai vechi decât anul finalizării construcţiei lui. În final trebuie să se nască un proiect amplu, care să cuprindă proiecte mai mici, de care se vor ocupa cei pe care i-am menţionat. Ulterior, entitatea care a solicitat proiectul trebuie să obţină aprobarea Ministerului Culturii pentru a începe lucrările.
Trei trăsături esenţiale: conştiinţă, simţ al răspunderii şi cultură estetică
- Restauratorul este cel care rescrie istoria, respectând însă amprenta originală a creaţiei. Ce calităţi trebuie să aibă un astfel de profesionist?
- Trebuie să aibă, în primul rând, conştiinţă şi simţ al răspunderii. Fără aceste două trăsături, munca sa poate fi compromisă. Dacă vorbim strict despre meserie, atunci este foarte important să aibă cultură estetică, iar asta înseamnă să fi vizitat zeci de muzee în care să fi văzut opere originale din toate colţurile lumii, modul în care au fost restaurate şi să cunoască istoria artelor. Doar aşa ajungi să înţelegi acest domeniu foarte bine şi să ştii ce ai de făcut atunci când te afli în fața unui perete care trebuie restaurat. Ca restaurator trebuie să te gândeşti că imaginea finală pe care ai reuşit să o recreezi va fi văzută de mii de oameni, care vor dori să regăsească însă cât din mai mult din original. În noua generaţie de restauratori se regăsesc aceste calităţi. Tinerii studenţi sunt avizi să înveţe şi să cunoască tainele acestei meserii, însă puţini au şansa de a profesa, pentru că este un domeniu cu mulţi competitori.
Un portofoliu artistic impresionant
Alături de soţul său, care are aceeaşi profesie, doamna Postolache a reuşit să redea unor monumente cu o valoare incomensurabilă strălucirea de altădată. Din categoria monumentelor UNESCO a restaurat o biserică din lemn din satul Ieud din Maramureş, a restaurat iconostasul Bisericii Stavropoleos din Bucureşti şi iconostasul din biserica Mănăstirii Probota din Suceava. A restaurat în întregime câteva săli din incinta Palatului BNR, o sală de recepţii de la Palatul Baroc din secolul al XVII-lea din Timişoara, unde astăzi funcţionează muzeul de artă al judeţului, şi câteva săli din interiorul unei primării din Arad şi al Liceului „Moise Nicoară”, declarat monument istoric, care conţineau pictură şi zugrăveli superioare artistice. A restaurat, de asemenea, câteva piese de mobilier din lemn policrom din Palatul Mogoşoaia şi piese de mobilier bisericesc de la Mănăstirea Voroneţ. În prezent, în colaborare cu alţi colegi de breaslă, restaurează o biserică din Golia pictată în anul 1600.
Răsfoind într-o mică măsură prin acest portofoliu artistic impresionant, am întrebat-o pe doamna Postolache cât de dificil este să fii restaurator şi dacă îşi aminteşte de vreuna dintre lucrările sale ca fiind foarte dificil de dus la capăt. Siguranţa simţită în vocea domniei sale mi-a întărit convingerea că în faţa mea se află un profesionist desăvârşit: „Fiecare lucrare are gradul ei de dificultate, dar important este că, privind în urmă, nu am sentimentul că nu am reuşit într-un anumit proiect. Poate că, având experienţa de acum, aş fi reuşit să fac lucrurile mult mai bine, dar nu sunt dezamăgită de ceea ce am realizat în materie de restaurare.”