Main menu

header

cotnari wide

477 25 1de Dana Purgaru

Fie că e folosit intens de unii, fie că e „scăpat”, din când în când, în vorbirea curentă, „mișto” este, poate, cel mai intens folosit argou românesc. De la momentul apariției lui în vocabularul curent și până în ziua de azi a continuat să stârnească multe controverse, fiind considerat impropriu de mai-marii cărturari. Acest lucru însă nu a făcut decât să-l facă și mai popular de la o generație la alta, iar azi concurează cu competitori puternici din Vest, precum „cool”.

Prezent și în argoul franțuzesc

Astăzi, a spune „m-am distrat mișto”, „mașină mișto” și „tipă mișto” nu mai reprezintă deloc un lucru ieșit din comun, iar acest cuvânt pare a nu avea moarte. Adverbul, dar și adjectivul „mişto” înseamnă „bine” și „frumos” și a pătruns în limba română din cea romani, păstrându-și în întregime sensul până în zilele noastre. Căci nu este deloc un termen nou, ci se pierde în negura vremii, în istoria triburilor de țigani care colindau lumea de colo-colo. În limba romani, acest cuvânt este foarte vechi și face parte din lexicul de bază. Potrivit unor scrieri, precum glosarul etimologic al lui Giulio Soravia, „Dialetti degli Zingari Italiani” (1977), şi în „Vocabulaire fondamental du tsigane d’Europe” (1979), al lui Robert Sailley, acesta apare înregistrat în dialectele vorbite de romi din diverse ţări și are corespondente în sanscrită şi în dialecte indiene contemporane. Cuvântul există şi în argoul franţuzesc, unde a pătruns din limba romani - în „Dictionnaire de l’argot” (Larousse, 1990) apare cu forma „michto”, ca adjectiv „bon, agréable, beau”.

Un țigănism ce i-a preocupat pe lingviști

Înalte personalități din diverse țări, care au studiat limba țiganilor, s-au aplecat asupra acestui cuvânt. Spre exemplu, în lucrarea sa, „Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des cigains” (Berlin, 1837), Mihail Kogălniceanu l-a transcris cu „t” sonorizat, transformat în „d” - „mischdo” - şi l-a definit drept „bon”, cu precizarea că se referă la acţiuni, situaţii, lucruri abstracte, nu la persoane pentru care exista cuvântul omonim „ladscho”. Explicația sa apare și în glosarul volumului „Origine e vicende dei Zingari” de Francesco Predari (Milano, 1841), în dreptul formei „mischdo”, cu înțelesul „buono”. Și la Jean Alexandre Vaillant, în „Grammaire, dialogues et vocabulaire de la langue rommane des sigans” (Paris, 1861), cuvântul apare înregistrat în forma „miśto”, cu înțelesul „bien”. Iată, așadar, vechimea incontestabilă a acestui termen și faptul că nu este doar un „fason” atunci când îl folosim în vorbirea curentă.

Nu i s-au dat prea multe șanse

Amuzant este faptul că lingvistul Alexandru Graur, în studiul său din 1934, „Les mots tsiganes en roumain”, a afirmat că acest cuvânt intrat în circulaţie nu va avea șanse să fie folosit și că, în curând, va ieşi din uz, fiind înlocuit cu termenul - tot țigănesc, întrebuințat mai mult de ursari - „şucar”. Lucru ce, iată, nu s-a adeverit, deoarece, și în ziua de azi, „mișto” este intens folosit și de generațiile tinere.

Înfierat de intelectuali, iubit de restul păturilor sociale, acest cuvânt a supraviețuit deceniilor

O explicaţie neplauzibilă

O explicație a originii cuvântului „mișto”, ce circulă destul de des, dar pare să fie eronată, este cea atribuită de scriitorul Victor Eftimiu. Potrivit acestuia, „mişto” nu ar fi de origine ţigănească, ci ar proveni din construcţia germană „mit Stock” (cu baston) și ar însemna „deosebit”. Această ipoteză nu se găseşte în dicţionarele noastre etimologice, nici în cele generale, iar scriitorul este binecunoscut pentru elaborarea mai multor teorii etimologice ireale.

Acest cuvânt a căpătat, în timp, varianta „la mişto“ cu sensul de ironizat