de Carmen Ciripoiu şi Sorin Dumitrescu
Orice pelerin care ajunge la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava e adus de o chemare mai presus de puterile sale. Și e convins că prin rugăciune fierbinte și ajutorul miraculos al moaștelor Sfântului va avea biruință. Pentru că din racla de argint în care sunt așezate, rămășițele trupești ale lui Ioan cel Nou, care ocrotește Bucovina, totdeauna îi scapă pe credincioși de necazuri. Sfântul este sărbătorit cu evlavie în fiecare an pe datele de 2 iunie, respectiv 24 iunie comemorarea aducerii moaştelor sale la Suceava.
Și-a câștigat existența din comerț
„Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei”. Iar unul dintre aceștia va rămâne întru eternitate, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, care s-a hrănit toată viața prin cuvântul lui Dumnezeu, moartea devenind mult mai dulce decât traiul pe pământ. A văzut lumina zilei la începutul secolului al XIV-lea, în Cetatea Trapezuntului sau Trebizondei, de pe ţărmul de sud-est al Mării Negre. A fost botezat cu numele de Ioan pentru că, spun sfintele cărți, părinții i-au purtat în suflet pe Sfântul Proroc Ioan Botezătorul și pe Sfântul Ioan Gură de Aur. De altfel, Ioan înseamnă în limba greacă, harul lui Dumnezeu. A moștenit de la bunii săi părinți nu doar virtuțiile, ci și meșteșugul cu care s-au ocupat. Astfel că, de mic copil, Ioan a început să-și însușească știința negoțului și, la fel ca multe alte persoane din acel loc, și-a câștigat existența prin comerț. El aducea pe ape, spre țărmurile Mării Negre, cele mai frumoase mărfuri bizantine, de la icoane și cădelnițe, la smirnă, mătăsuri și brocarturi pentru ornatul veșmintelor. Pe de altă parte însă, Ioan l-a iubit pe Dumnezeu dintotdeauna și, văzându-i dragostea nemărginită, preoții Bizanțului, aflați în Trapezunt, l-au determinat să îndrăgească și mai mult cuvântul Evangheliei. Așa a ajuns Ioan ca în orice loc s-ar fi aflat, să-l vestească pe Domnul și Mântuitorul tuturor.
Rugăciunile de pe corabie
Istoria mărturisește că cea mai mare parte a veniturilor, Sfântul Ioan le-a folosit drept milostenie către cei săraci, bolnavi sau plini de suferințe. În plus, pe corabia cu care făcea comerț, a fost mereu văzut cum se ruga și postea. Mai mult, le explica celor care călătoreau cu el despre marea iubire pentru Mântuitor, credința și legile bisericii. Dar stăpânul și cârmaciul corabiei, Reiz, nu a văzut cu ochi buni credința neclintită a Sfântului Ioan și s-a hotărât să se răzbune. Ura acestuia nu a fost doar din cauza rușinii la care fusese supus ascultând cuvintele lui Ioan despre dumnezeire. Acesta mai avea un gând ascuns: voia să-i fure marfa tânărului credincios. Într-una dintre călătoriile sale, când corabia a ajuns la Cetatea Albă din laturile Moldovei, Reiz s-a dus la mai marele cetății, care era persan și adorator al cultului lui Zoroastru, având dreptul să taie și să spânzure fără să dea socoteală cuiva. Și a recurs la o mare minciună: „Este, o, conducătorule, în corabie un bărbat care, venind cu mine de la Trapezunt, mi-a mărturisit că ar vrea să se lepede de credinţa sa şi să primească legea voastră cea străveche”.
A fost bătut atât de tare „încât şi cele dinăuntru ale sale s-au rupt”
În scurt timp, Ioan a fost adus în fața stăpânitorului lumesc al Cetăţii Albe, bucuros că un „ghiaur de creștin” vrea să treacă în legea tătărască. Înţelegând urzeala şi ticăloşia lui Reiz, Ioan și-a pus toată speranța în mâna Domnului, conștient fiind că nu se va lepăda niciodată de Hristos, cel care l-a ocrotit totdeauna. Nu numai că a refuzat credința rătăcită a mai marelui cetății, ba chiar l-a îndemnat pe acesta să se apropie de Mântuitor. Plin de mânie însă, stăpânul a poruncit „să fie aduse înaintea lui toiege multe şi de haine să fie dezbrăcat”. A fost amenințat cu munci cumplite, ba chiar cu moartea, dar Sfântul a rămas neclintit în fața dragostei sale pentru Hristos. Atunci Ioan a fost bătut atât de tare, „încât şi cele dinăuntru ale sale s-au rupt”. Dar nu a cedat nici în cele mai grele clipe și s-a rugat Domnului: „Mulţumesc Ţie, Stăpâne Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla botezându-mă cu însuşi sângele meu”. Înfuriat peste măsură, necredinciosul cetății a ordonat să fie aruncat în temniță.
Îngerii i-au tămâiat trupul
Când a văzut că nici așa nu îi poate zdruncina credința, cadiul cetății a poruncit ca trupul lui Ioan să fie legat de coada celui mai „neînvăţat şi sirep” cal, care să alerge pe toate ulițele cetății. Când animalul a ajuns pe strada unde locuiau evreii, aceștia i-au sfârșit chinul, tăindu-i capul cu o sabie. Ostașul ce se afla pe cal l-a dezlegat apoi și a plecat, fără să se uite în urmă. Potrivit sfinților părinți, trei îngeri au fost trimiși de Domnul să-i tămâieze trupul. Înfricoșat de cele întâmplate, însuși cel care l-a judecat a îngăduit ca trupul lui Ioan să fie îngropat în cimitirul creștin din Cetatea Albă, dar a doua zi a vrut să-i fure moaștele și să le ducă în patria sa. Dumnezeu, însă, i-a zădărnicit planul.
Îşi doarme somnul de veci la Suceava
Urmare a faptelor întâmplate, cinstitele sale moaște au fost mutate în biserica cetății și așezate în Sfântul Altar. În Cetatea Albă a stat în jur de 70 de ani după martirizarea sa. Se spune că în anul 1402 a fost adus cu alai mare la Suceava. Domnitorul Alexandru Vodă cel Bun și mitropolitul său Iosif, cu preoții, l-au întâmpinat cu tot poporul și l-au așezat în Biserica Domnească a Mirăuților. Când aceasta a devenit neîncăpătoare a fost mutat în noua biserică, închinată învingătorului balaurului, Marele Mucenic Gheorghe. „Împo- dobite fiind cu harul a tot felul de minuni cinstitele şi sfintele tale moaşte, mucenice al lui Hristos, vrednicule de laudă, toţi credincioşii le cinstesc şi le sărută. Pentru aceea, tu având îndrăzneală către Dumnezeu, Stăpânul tuturor, mijloceşti acestora de la Dânsul în viaţa aceasta sănătate trupească şi în cea viitoare mântuire sufletească, cântând lui Dumnezeu: Aliluia.”