de Laura Zmaranda

- La 5 noiembrie, pomenirea celor morţi, o dovadă a credinţei ortodoxe şi a iubirii milostive

„Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată” (Ioan, 10, 11). Cu aceste cuvinte providenţiale în minte păşim spre hotarele lumii văzute, sau dincolo de ele, şi trăim iureşul zilelor pe pământ cu speranţa mântuirii supreme. Ne gândim la asta mai cu seamă în perioadele în care religia, sau poate doar conştiinţa, ne îndeamnă să aducem pomenire celor care au plecat în viaţa de apoi. Atunci, uniţi prin rugăciunile ce se înalţă spre ceruri şi prin lumina lumânărilor ce îşi topesc ceara pe morminte, redevenim fiinţele neîntinate de la începutul timpurilor.

Sărbătoarea nu are o dată fixă
Moşii de toamnă, aşa cum sunt cunoscuţi în popor, este o sărbătoare ce cinsteşte memoria celor plecaţi dintre noi, dar are şi puterea de a ne reaminti că dincolo de moarte ne poate aştepta viaţa veşnică. Este, de asemenea, vremea în care rugăciunea şi milostivenia ar trebui să pună stăpânire pe inimile noastre. Pomenirea celor trecuţi la Domnul este mai întâi de toate un act de credinţă ortodoxă, de iubire milostivă şi speranţa că ne vom întâlni cu cei dragi la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos întru slavă.
Spre deosebire de Moşii de vară şi Moşii de iarnă, care se sărbătoresc în fiecare an aproape la aceeaşi dată (în sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt - Sâmbăta Rusaliilor - şi, respectiv, în Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatul secului de carne - a Înfricoşatei Judecăţi), această pomenire generală a morţilor nu are o dată fixă (oscilează între 26 octombrie şi 8 noiembrie). Anul acesta, credincioşii îşi vor pomeni morţii în prima sâmbătă a lunii noiembrie, iar alegerea acestei zile de Biserica Ortodoxă are o semnificaţie aparte. Potrivit Sfintelor Scripturi, Sâmbăta este ziua în care Mântuitorul a stat în mormânt cu trupul, iar cu sufletul S-a pogorât în iad, ca să-i elibereze pe toţi drepţii adormiţi. Aceasta mai este şi ziua de dinaintea Învierii, numită şi cea dintâi zi a noii creaţii sau ziua veşniciei.

Prescura reprezintă darul omului către Hristos
În ziua Moşilor de toamnă, clopotele parohiilor din aproape toate colţurile ţării îi îndeamnă pe credincioşi să aprindă la mormintele celor dragi o lumânare şi să se roage alături de preoţi pentru mântuirea sufletelor lor.
În biserică, slujba începe cu Sfânta Liturghie şi continuă cu Parastasul, ce reprezintă o ierurgie specială, în care trupul mortului este simbolizat prin colivă.
În pomelnicul însoţit de prescură şi de o lumânare este scris numele de botez al fiecărui mort. Prescura reprezintă darul omului către Hristos, care îl întoarce mai apoi prefăcut în Trupul său.
La sfinţirea vinului şi a pâinii pentru împărtăşanie sau Proscomidie, aşa cum este cunoscută în termeni bisericeşti această parte din Liturghie, preotul scoate părticele din prescură şi le aşază pe Sfântul Disc (este un vas care are aspectul unui taler, în care se pun părticele din prescură în timpul liturghiei, mai precis în timpul Proscomidiei), alături de partea care-L reprezintă pe Hristos răstignit. În vreme ce face acest lucru, preotul rosteşte numele celor morţi cu credinţa că pomenirea lor îndreptată spre Hristos Îl face şi pe Hristos să-i pomenească în faţa Tatălui.

Hrană pentru trup şi suflet
În afara canoanelor bisericeşti ce se săvârşesc în biserică, în casele credincioşilor, gospodinele trudesc pentru a face tot felul de bunătăţi ce vor fi date de pomană, dar mai cu seamă colivă. Aceasta reprezintă, în religia ortodoxă, o ofrandă adusă sufletelor celor plecaţi dintre noi. Aşadar, ea reprezintă hrană pentru trup, dar şi pentru suflet.
Departe de a fi doar un ritual străvechi, care a reuşit să treacă puntea timpurilor fără să fi cunoscut transformări esenţiale, semnificaţia colivei are rădăcini puternic ancorate în lumea spiritualităţii. Grâul fiert, îndulcit cu miere, reprezintă însuşi trupul celui care a trecut în viaţa de apoi, iar ingredientele folosite pentru pregătirea ei reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pomeniţi ori dulceaţa vieţii eterne pe care sperăm că a câştigat-o cel mort. Coliva mai semnifică şi Biserica lui Hristos, unde cei vii, împreună cu cei morţi, se regăsesc în rugăciune. Bobul de grâu este simbolul învierii trupurilor. Acesta pentru a încolţi şi a rodi trebuie mai întâi semănat. La fel şi trupul, se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca mai apoi să învieze întru nestricăciune.

Originea obiceiului pregătirii colivei

Deşi nelipsită din pomenile pe care credincioşii le fac pentru morţii lor, puţini sunt cei care ştiu câte ceva despre originea obiceiului străbun de pregătire a colivei. Potrivit istoriei, Iulian Apostatul, ultimul împărat roman păgân, a renunţat la creştinism pentru a se converti la monoteismul neoplatonician. O dată cu dezicerea de religia creştină, credincioşii acelor vremuri au ajuns să fie batjocura împăratului, care a ales să se închine idolilor. O întâmplare care arată acest lucru a fost consemnată de istorie şi recunoscută ca fiind una dintre minunile înfăptuite de Sfântul Teodor Tiron. Într-un an, în Săptămâna Mare a Patimilor, la ordinul împăratului Iulian Apostatul, guvernatorul Constantinopolului a stropit cu sânge jertfit idolilor toate proviziile din pieţe. Acela a fost momentul în care, după jumătate de secol de la moartea sa, Sfântul Teodor Tiron i s-a arătat în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului şi l-a avertizat de fapta împăratului păgân. Acesta i-a anunţat pe creştini să nu cumpere nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere. A fost prima oară când s-a consemnat pregătirea colivei. Acest obicei s-a păstrat peste timpuri şi a căpătat conotaţii religioase mult mai importante decât la început.

- În unele regiuni ale României, gospodinele împodobesc colivele cu bomboane sau cu miez de nucă, în semnul sfintei cruci, lucru ce semnifică purtarea crucii de creştini.