E o vorbă din popor spusă despre cei încrezuţi: „Nu-i ajungi cu prăjina la nas!“. Trufaşii ţin nasul pe sus şi e greu de înţeles de ce bietul nas e amestecat în metafora asta despre oamenii prea plini de sine. În realitate, nasul este şi un organ important, dar şi un parametru de frumuseţe sau de urâţenie. Unii au nasul mare, lătăreţ, borcănat, de le astupă jumătate din faţă, alţii, de 1,90 m, au o gâgâlice de nas, disproporţionat faţă de statură, unii au nasul cocârjat cu o cocoaşă pe el, încovoiat ca inelul unei umbrele, alţii au nasul strâmb. Mulţi bat la uşa chirurgilor esteticieni să le opereze nasul ca să-l înfrumuseţeze. Mai se găsesc unii care fac comandă pe un ton ridicol: „Fă-mi nas nou ca nasul lui Richard Gere”. Sau cucoanele cer şi ele: „Transformă-mi nasul ăsta ca o cârjă într-unul cârn şi drăgălaş, un nas în vânt, ca să-i fac praf pe bărbaţi.“
În realitate, chirurgul estetician trebuie să fie un om de bun gust şi să caute a plămădi un nas nou, dar care să se asorteze cu restul figurii. Fiindcă dacă esteticianul modelează un nas perfect, însă care nu se potriveşte cu restul feţei, omul acela pare cu totul altă persoană, i se schimbă toată fizionomia, nu mai are aerul lui şi chiar are o faţă artificială. Trebuie menţionat şi faptul că, făcând operaţia estetică, chirurgul trebuie să aibă grijă ca nasul acela să şi funcţioneze bine.
Atât femeile, cât şi bărbaţii solicită o operaţie de înfrumuseţare a nasului în egală măsură. Dar să vedem cum s-a transformat noţiunea de frumuseţe a nasului de-a lungul anilor. Grecii vechi înţelegeau prin nas frumos un nas drept, a patra parte din lungimea feţei. Frumuseţea era concepută de grecii antici prin aceea că figura trebuia să fie a şaptea parte din lungimea corpului. A urmat Renaşterea şi curentele sale, în frunte cu Leonardo Da Vinci. Renaşcentiştii susţineau că trebuie să existe o proporţie armonioasă între nas, urechi şi frunte. Se imagina pe faţa omului frumos un triunghi având o latură ce uneşte vârful urechii cu sprânceana, altă latură între unghiul mandibulei şi barbă, iar a treia latură se afla pe lungimea nasului. Şcoala flamandă de pictură a clasificat nasul în: drept caucazian (de tip european), convex şi concav. Chirurgia recentă a avut şi ea mai multe curente. Chirurgii esteticieni din perioada 1960-1975 considerau faţa împărţită în trei părţi egale. Trebuia să existe o egalitate între lungimea feţei, a nasului şi a bărbiei. Vârful nasului, buzele şi barba trebuiau să se afle perpendicular pe axa feţei. Anglosaxonii au adus între criterii şi criteriul unghiului. Trebuia să fie respectat un unghi între frunte şi nas, un unghi între piramida nazală şi pomeţii obrazului şi un unghi între nas şi buze. Chirurgul care repara nasul trebuia deci să respecte atât teoria unghiurilor, cât şi teoria proporţiilor figurii, dar să adauge şi stropul de estetică cu care să fie dotat medicul. Teoriile moderne de după 2000 în chirurgia estetică spun că după operaţie nasul trebuie să fie armonios, simetric şi să pară natural, adică să nu sesizezi că a fost operat.
Iată criticile şi laudele adresate nasului. Un nas mare estompează frumuseţea ochilor, anulează lumina din ochi, strică aerul de bunătate al figurii. Este vorba despre un nas trist. Când chirurgul îi scoate nasului cocoaşa şi îl încadrează în dimensiuni corecte, după operaţie deodată îi ies omului în evidenţă ochii. Există şi nasul cârn, în vânt, semeţ, nostim. Acest nas mic şi cârn deschide faţa, dă lumină zâmbetului, aduce drăgălăşenie, un aer sugubăţ şi omul cu nasul cârn devine simpatic. Există şi nasul cu vârful căzut ca un cioc de papagal, de parcă vârful nasului ar intra în gură. Nasul cu cocoaşă acvilin, nasul mare face o faţă severă, iar când cel cu nas mare, cocârjat se mai şi încruntă, bagă spaima în cei din jur.
Florin Condurăţeanu
