de Georgiana Mihalcea

Sunt talentate, frumoase, inteligente și pline de energie. Au multe proiecte atât împreună, cât și separat, și se completează perfect pe scenă, dar și în viața de zi cu zi. Multă lume nici nu știe că între surorile Odagiu este o diferență de 10 ani! Amândouă au iubit muzica și teatrul încă din primii ani de viață și se consideră norocoase că își trăiesc, în fiecare zi, visul din copilărie. Le-am aplaudat la secenă deschisă, le-am văzut în diverse proiecte de televiziune, le-am ascultat cântând și ne-au vrăjit cu vocile lor. Acum le vom cunoaște cu adevărat, pe Ana și Monica, așa cum sunt ele, și în afara vieții artistice.

Ana Odagiu: „Nu mă tem să-mi comunic fricile, gândurile ori sentimentele“

- Cum a fost copilăria ta într-o familie de artiști?

- Noi am trăit într-o atmosferă artistică, pentru că ai noștri ne-au crescut într-un mediu presărat cu muzică, pictură, teatru, film, însă meseriile lor de bază aparțin unor domenii mult mai pragmatice. Cum a fost copilăria noastră, se poate vedea în tot ceea ce suntem și facem acum.

- Semănați foarte mult, atât fizic, cât și spiritual. Ce lucruri vă diferențiază și noi nu le-am descoperit încă?

- În primul rând, diferența o fac cei 10 ani dintre mine și Monica. Apoi toate lucrurile aferente acestei situații! E chestie de ritm. Eu am simțit mai devreme presiunea trecerii timpului și am pus presiune și eu, la rându-mi, pe ea, dorindu-mi să facă cât mai multe lucruri, să fie cât mai pregătită și mai bună în tot ceea ce visa să facă. Acum îmi pare că suntem în același punct: muncim la fel de mult, suntem neobosite când vine vorba despre meseria noastră și apar și rezultatele.

- Ce boacănă memorabilă ați făcut împreună când erați mici?

- Cred că făceam tot felul de tâmpenii mici, nu îmi aduc aminte să-i fii șocat vreodată pe ai noștri. Știu că i-am speriat foarte tare când am plecat la Paris și, în timp ce ei duceau bagajele de la mașină în hotel, noi am hotărât să nu așteptăm în cameră. Așa că am plecat să ne plimbăm fără să-i anunțăm. S-au speriat, au vrut să cheme poliția, erau disperați pentru că nu știau unde am dispărut. Trebuie să precizez că eu aveam 15 ani, iar Monica avea 5 ani.

„Momentan joc în 12 spectacole”

- Citeam undeva că visul tău din copilărie a fost să cânți jazz. Cât de mult ai muncit pentru a-ți împlini acest vis?

- Cântam jazz pentru că așa am început, pentru că era o metodă bună de a asculta ce face fiecare instrument într-o trupă de jazz. Nu a fost visul meu. Am făcut canto, muzică ușoară și jazz, am făcut și puțin pian, dar târziu, cam pe la 18 ani, am început să am o direcție și să-mi doresc cu adevărat ceva și anume, actorie. Și cum muzica și teatrul fac echipă bună, am muncit și încă muncesc în acest sens și nu mă voi opri probabil niciodată.

- Muzica și actoria ți se potrivesc de minune. În ce proiect simți că le-ai împletit cel mai bine pe amândouă?

- Nu-mi plac muzicalurile, deși în ele teatrul și muzica se împletesc cel mai bine, cu toate că musicalul a fost tema dizertației mele. Jucând în „Chicago”, în regia lui Gelu Colceag, am descoperit mecanisme pe care nu le cunoșteam.

- Care sunt în clipa de față spectacolele la finalul cărora te putem aplauda?

- Din fericire sunt foarte multe. Cele vechi, „Soț de vânzare”, pe care îl joc de 12 ani, alături de Maria Radu și Marius Gâlea, „O femeie împărțită la doi”, un text scris de mine, care se joacă de 3 ani, împreună cu colegii mei Silviu Mircescu și Sergiu Costache, cu aceiași împart scena și în spectacolul „O moștenire și doi nepoți”, un alt text scris de mine... Şi lista cu cele vechi poate continua mult și bine, dar prefer să le reamintesc pe cele pe care le-am scos la rampă anul acesta: „Despărțiți din dragoste”, unde joc alături de soțul meu, Conrad Mericoffer și Marius Gâlea; „Prieteni la cuțite”, text regizat de Conrad, unde joc împreună cu Nadiana Sălăgean, Monica Odagiu, Angel Popescu, George Ivașcu; „Ispită pentru soțul meu”, textul meu, regia Conrad Mericoffer, joc alături de Doina Teodoru și Gabriel Fătu. În total sunt vreo 12 spectacole.

„Soțul meu gătește și o face într-un mare stil”

- Anul acesta te-am admirat în rochia de mireasă, cum a fost nunta, luna de miere?

- Am făcut cununia civilă. A fost cu emoție, cu iubire și foarte rapid. Urmează nunta în septembrie. Cum să fie luna de miere? De miere! Exact așa cum este între doi oameni care se iubesc și se respectă. De fapt, m-a cerut după ce m-a luat! Și, noi cum facem lucrurile în felul nostru, în ritmul nostru și în toate sensurile, dar cu aceeași direcție, mai întâi ne-am căsătorit la Constanța și apoi m-a cerut în Capri!

- Faptul că soțul tău, Conrad Mericoffer, este actor, ca și tine, v-a legat și mai mult?

- E minunat că soțul meu este actor, cu atât mai mult cu cât este unul extrem de bun și de talentat. Admirația este esențială într-un cuplu, iar la noi abundă. De neuitat este momentul în care am hotărât că ne căsătorim. Eu eram la Bacău, aveam spectacol și, chiar înainte de începerea lui, am dat cu capul într-un perete din culise, am început să sângerez. Spectacolul începea, colegii mei erau disperați, m-au dus la baie să mă spăl și, în drum spre baie, m-am împiedicat de scări și am căzut grămadă. Mi-am zis: ce face măritișul din om! (râde)

- Soția Ana este gospodină?

- Soția Ana e ca și Ana de până acum. Nu spăl, nu dau cu aspiratorul decât dacă este imperios necesar, dar fac alte lucruri minunate care compensează lipsa gospodinei din mine. Nu gătesc. N-am gătit

niciodată. În schimb, soțul meu gătește și o face într-un mare stil.

„Nu mai fac sport și nu mai țin diete. M-am relaxat!”

- Ce lucruri te-au motivat, cu adevărat, în viață?

- Sunt o iubitoare de viață, de frumos. Asta m-a motivat: însăși viața!

- Dincolo de meritele personale și profesionale, trebuie să recunoaștem că arăți foarte bine. Există o „rețetă secretă” pe care o folosești?

- Mulțumesc. Am făcut sport de când mă știu și am ținut diete tot cam de-atunci. Acum nu mai fac nimic în sensul ăsta, nu-mi mai bat capul în privința asta. M-am relaxat. Asta este secretul! (râde)

- Cu cine discuți de obicei, când ai o problemă de suflet?

- Cu familia mea și cu prietenele mele! Din fericire, sunt o vorbitoare și nu mă tem să-mi comunic fricile, gândurile ori sentimentele. Acest lucru mă ține echilibrată și sănătoasă la cap!

Monica Odagiu: „Sunt cel mai groaznic critic al meu“

- De mică ai fost pasionată de muzică. Cum au fost primele lecții de muzică?

- Am știut tot timpul că muzica este modul meu de exprimare, iar ce am simțit prima oară când m-am așezat la pian, este greu de exprimat în cuvinte. Eram în sala de repetiție a profesorului care urma să-mi predea lecțiile de pian, iar acolo erau alte două fetițe care studiau și treceau prin repertoriul pe care îl pregăteau pentru concursuri. Le-am ascultat neclintită timp de o oră și le-am urmărit fiecare gest, fiecare reverență făcută la începutul și la finalul recitalului. Eram fascinată și chiar dacă nu mai făcusem asta niciodată, am vrut să încerc și eu. Am făcut o reverență, m-am așezat pe scaunul de la pian, iar apoi s-a întâmplat magia. Am început să cânt pur și simplu o melodie. Nu era ceva cunoscut, însă totul era în perfectă armonie și spunea o poveste. Tatăl meu și profesorul au rămas muți de uimire, iar eu simțieam că nu mai eram acolo... fizic... Eram atât de fericită, încât părea că visez. Așa a fost prima mea lecție de muzică.

- A fost mai ușor să ai drept profesor propriul tată?

- Tata nu mi-a fost profesor. Tata mi-a fost tot. El m-a învățat tot ce știu și nu doar în materie de muzică. Era bun, blând, priceput la orice, avea răspunsuri la toate întrebările și ne-a învățat pe mine și pe Ana să nu ne oprim niciodată. Să studiem, să citim, să investim în noi pentru a putea face ceea ce ne e menit să facem.

- La numai 7 ani urcai pe o scenă la Paris să cânți la pian. Care este cel mai prețios trofeu din colecția ta?

- Chiar la 6 ani! A fost primul meu concurs de pian, pe care l-am și câștigat. Nu am o colecție de trofee, pentru că nu mă interesează trofeele, mă interesează să fiu eu mulțumită de mine. Sunt cel mai groaznic critic al meu și oricât de ciudat ar suna, cel mai prețios lucru este să o mulțumesc pe... Monica! (râde)

„Sora mea m-a convins să dau la Teatru”

- Când erați mici, tu și Ana cântați împreună?

- Da, ne jucam prin casă și imitam diverși artiști, cu telecomanda pe post de microfon, iar apoi când ne-am făcut un pic mai mari și aveam deja microfoane adevărate, cântam și o și acompaniam la pian pe Ana.

- Ce te-a făcut să te îndrepți spre actorie?

- Cred că sora mea. Eu oscilam între muzică și teatru, iar ea m-a convins să dau la UNATC. Mi-a spus că o să mă îndrăgostesc de meseria asta minunată și că o să-mi schimbe viața. Câtă dreptate a avut!

- Care a fost rolul cel mai drag inimii tale?

- Rolul „Oana” - cel pe care îl interpretez într-unul dintre spectacolele mele preferate: „Te despart de nu te vezi”.

- În ce spectacole joci în prezent?

- Joc în mai multe: „O noapte furtunoasă” (la Teatrul Național București, regia Alexandru Nagy); „Te despart de nu te vezi” - Sala Luceafărul și peste tot prin țară (regia Răzvan Oprea), „Totul sau nimic” (Sala Gloria, regia tot Răzvan Oprea); „Prieteni la cuțite” (Sala Dalles - regia Conrad Mericoffer). În plus, față de aceste spectacole mai urmează două premiere în toamnă.

„E ceva rar ce avem noi și este foarte greu de explicat în cuvinte”

- V-am văzut împreună în multe show-uri de televiziune. Cum ai caracteriza în câteva cuvinte „brandul” Odagiu?

- Avem noi o vorbă luată de la Beatles: „To the top!”. Eu și Ana suntem o echipă în fiecare secundă a vieții noastre. Ne completăm, ne susținem și ne potențăm! Mă înțeleg minunat cu ea. Mai bine decât se va putea vreodată vedea în filmulețele noastre sau la televizor. E ceva rar ce avem noi și e greu de explicat în cuvinte. Ana mi-e tot!

- Cum merge proiectul „Doar muzica”?

- Proiectul merge pe un drum foarte frumos, iar acum ce-mi doresc este să îl duc la următorul nivel, iar pentru asta, am nevoie să măresc un pic echipa. Vă țin la curent.

- Cum ai descrie drumul tău, al vostru, în showbizz-ul românesc?

- Este greu, pentru că lumea întreagă, nu doar cea a showbiz-ului, a devenit un loc unde valorile nu prea mai există, unde primează răutatea și cancanul, iar noi ne dorim să facem lucruri frumoase și de calitate, proiecte care au ceva de spus. Bineînțeles că au fost multe momente în care am fost dezamăgite, au fost și multe reușite, se mai întâmplă câteodată să ne lovim de tot felul de obstacole, însă, chiar dacă mai obosim sau mai picăm, nu facem concesii și niciodată nu ne abatem de la drumul nostru. Am și lansat o piesă care vorbește despre asta - textul este al Anei și se numește „Zbor”.

„În trecut am făcut box și mă gândesc să mă reapuc”

- Aveți multe amintiri împreună, care este cea mai emoționată?

- Sunt foarte multe, însă amintirile emoționante cu Ana nu simt să le povestesc. Sunt ale noastre.

- Cum este omul, Monica Odagiu, din spatele artistului?

- Este un om agitat, workaholic, mereu neliniștit, mereu în priză, perfecționist și foarte timid, în ciuda aparențelor.

- Te consideri o femeie puternică?

- O femeie puternică știe să fie vulnerabilă. Cred despre mine că am reușit să devin o femeie puternică tocmai pentru că am învățat să recunosc când nu mai pot, să recunosc că e greu.

- Ce faci când nu ești în lumina reflectoarelor?

- Văd filme, călătoresc, stau cu prietenii și familia.

- Ce carte citită de curând te-a motivat în mod deosebit?

- „Păcatul originar” - Anthony Quinn.

- Ai anumite locuri sau activități care te ajută să te rupi de stresul cotidian?

- Am și locuri și activități cu care încerc să mă rup de stresul cotidian, însă sunt puține momentele în care chiar reușesc.

- Sportul face parte din viața ta?

- Absolut! În trecut am făcut box și mă gândesc să mă reapuc, iar acum alternez exercițiile de la sală, cu minunatul meu antrenor Alexander Florescu, cu exercițiile de pilates pe care le fac acasă.

Ana este un „Rac” de 37 de ani... ... iar Monica, tot un „Rac”, de 27 de ani

„Pandemia ne-a forţat să găsim alte căi de a ajunge la public“

- Alături de Monica, aveți foarte mulți fani și în mediul online. Este un public diferit față de cel din sala de teatru? Cum reușiți să-i țineți mereu aproape?

- Publicului din online i-am oferit content (conținut) cu adevărat, în pandemie. Până atunci eu una nu mă gândeam la online. Eu eram cu scena și cu ce se naște real acolo. Pandemia ne-a forțat să găsim alte căi de a ajunge la public. Și am făcut-o. Din fericire, oamenii din online sunt chiar reali, plătesc bilete adevărate și vin în persoană la teatru. Când am realizat asta, mi-am dat seama că, fără să vrem, am făcut o treabă tare bună. Eu încerc să răspund tuturor celor care îmi scriu pe rețelele de socializare, evident, celor de bun simț. Uneori mi-e imposibil să văd toate mesajele, dar eu încerc. Comunicarea cred că face minuni între oameni.

„Mă aşteaptă o toamnă foarte aglomerată“

- În ce proiecte te vei implica după vacanța de vară?

- Mă așteaptă o toamnă foarte aglomerată și sunt tare bucuroasă că se întâmplă așa. Începând cu data de 9 septembrie, am fiecare zi a lunii ocupată cu turnee de teatru, concerte și repetiții pentru premierele despre care îți spuneam, lansări de piese și o să o țin tot așa până în luna decembrie.