…Cine crede că directorii sunt cei care conduc, de regulă, teatrele la noi se cam înşală. Astăzi, tot mai mulţi regizori sunt cei care fac jocurile, ei impun texte şi pretexte, actori şi sufleuri, vanităţi şi cote părţi. Spectacolul devine tot mai puţin acea unitate creatoare text-actor-regizor. Nu mai există nici măcar o falsă şi veche dilemă estetică: prioritatea textului, primatul trăirii actorului sau supremaţia regiei? Pentru unii există doar măria sa regizorul, iar supremaţia lui a devenit tiranie, nu se mai colaborează, unul impune, ceilalţi execută. Sigur, o asemenea tiranie nu o afişează decât cei cu nume, în faţa cărora nu pot avea vreaun cuvânt nici directorii de teatre (nu mai vorbesc despre secretarii literari, element de decor!), nici cei mai mulţi actori, ca să nu mai vorbim despre dramaturgi.

…Căutările permanente, inovaţiile regizorilor sunt salutare, dinamizează modern arta spectacolului. Cu elementara condiţie ca un asemenea demers artistic să nu conducă spre teribilism, ticuri stilistice, spre sfidarea textului şi a contextului. (Mă cam doare spatele de câte spectacole a trebuit să văd în ultimul an pe gradene puse  pe scenă pentru spectatori! Ca mâine actorii vor juca pe scaunele şi strapontinele din sală)... Un vechi dramaturg român îmi spunea că regizorii noştri actuali cam fug de piese autohtone ca să nu aibă discuţii contradictorii cu autorii în viaţă pentru maltratarea textului, dar şi pentru că dramatizările practicate de unii directori de scenă aduc un bonus financiar. De unde şi incultura lor în materie de dramaturgie română actuală, prea puţini catadicsind să lectureze texte autohtone. Deloc întâmplător, un critic dramatic de elită - şi l-am numit pe Mircea Ghiţulescu - scria cu ironie amară, nu demult, în „Luceafărul”, că ar trebui să se alcătuiască un colectiv care să adune mită pentru lectura textelor autohtone!?! Sunt concursuri de dramaturgie română în fiecare an, ba există şi un Club al dramaturgilor la Uniunea Scriitorilor (cu spectacole-lectură în fiecare lună), însă rarisim ajunge un text pe scenă. Şi ce altă concluzie mai bună poate fi în acest sens decât unul dintre regizorii „pe val”, Radu Afrim, care zicea, la Sibiu, că-şi ia un an vacanţă ca să scrie el piese, nu să mai depindă de… dramaturgi!?!

…Tirania regizorului nu iartă nici clasicii! Shakespeare, Cehov şi Caragiale sunt mutilaţi cu sânge rece, apar personaje şi cuvinte noi sau schimbări de sex în piese universale, până şi celebrul Andrei Şerban făcând din bărbaţi femei. Se joacă în gări, în staţii de metrou, în uzine dezafectate, în porturi, pe vapoare, aşteptăm să se producă piese în avion în zbor şi în submarine pe fundul mărilor. Acelaşi foarte inventiv (însă fără măsură!) Radu Afrim a sfidat criza financiară ce a lovit dur teatrul românesc şi a achiziţionat, în primăvară, de la o firmă din Craiova, un… patinoar (aţi citit bine!) pentru a monta, la Teatrul Andrei Mureşanu din Sf. Gheorghe, spectacolul „Lucia patinează” (după o piesă lituaniană, Doamne fereşte românească!)!?! Metafora este frumoasă (viaţa e o perpetuă alunecare), dar pentru ea era necesar chiar atâta efort, de la investiţia într-un patinoar la antrenarea actorilor ca patinatori?! Voiam să zic că aştept o piesă în piscină, numai că ea s-a produs, mai întâi la New York (pe off-Broadway, în octombrie 2001), unde Mary Zimmermann a montat „Metamorfozele” lui Ovidiu în… piscină! Şi cum idei trăsnite au şi cei mari, iar ele circulă cu viteza transoceanicelor, acelaşi lucru l-a făcut şi Purcărete, la Sibiu, cu acelaşi text, anul acesta! Aşa că nu-mi mai rămâne decât să aştept cu nerăbdare „Rinocerii” lui Eugen Ionescu montată într-o... grădină zoologică!