…Între puţinele teatre care, spre lauda lor, nu ocolesc dramaturgia românească, dimpotrivă, „Alexandru Davila” din Piteşti se află la loc de cinste. Fie că este vorba despre dramaturgi autohtoni clasici, fie contemporani. Ultima premieră din acest nobil proiect, cu un tânăr şi valoros regizor (Dan Tudor), un veritabil arheolog teatral. După reactualizarea lui Vasile Alecsandri prin frumosul spectacol „Sânziana şi Pepelea”, pe scena Naţionalului bucureştean, a urmat, la acelaşi teatru, „Molto, gran’ impressione” (primele texte dramatice: Costache Faca, Matei Millo, Costache Caragiali), ca, acum, Dan Tudor să-l readucă în prim-plan, la Piteşti, pe Mircea Ştefănescu, prin comedia (şi satira politică aş zice!) „Patriotica Română”. Piesa, din stirpea „Scrisorii pierdute”, ca o simetrie la „Escu”, de Tudor Muşatescu (prieten bun cu Mircea Ştefănescu), demască fanfaronada politică, falsul patriotism, corupţia, cameleonismul, şantajul, toate atingând apogeul în ajunul schimbării guvernului. „Patriotica Română” (premiera absolută a piesei, în 1955, la Teatrul Nottara, din Capitală) este o societate pe acţiuni care se „îngrijeşte” de popor cumpărând de la nemţi arme pentru un război inexistent, în numele comisioanelor şefului Onică şi a familiei numeroase. Textul parcă e scris anul trecut, fiecare dintre personajele lui Mircea Ştefănescu găsindu-şi un lanţ de corespondenţi în mai-marii vremurilor dâmboviţene. Cum piesa este incredibil de actuală, devine firesc ca, în final, o dată cu schimbarea guvernului, boss-ul Onică să treacă rapid în cealaltă barcă, a puterii ce a preluat conducerea. Trădarea reprezintă, doar, combustia Politicii, indiferent de epocă!... Cu atât mai vitriolant apare titlul piesei, „Patriotica Română”, astăzi, când cohorte de politicieni mimează grija faţă de popor, patriotismul.

…Pornind de la actualitatea piesei, regizorul Dan Tudor oferă o acidă comedie de moravuri, sociale şi politice, pendulând abil între haz nebun şi grotescul nesfârşitelor trădări. Iar dacă actul I nu s-a ridicat la cota aşteptărilor, fiind uşor obositor, actul al II-lea a fost debordant, fantezia şi ritmul alert ale lui Dan Tudor ducând spectacolul (cu Fanfara pe scenă, în final!) spre o ultimă impresie excelentă. Au contribuit la mult aplaudata cădere de cortină încântătorul „grup de patru doamne”, un fel de „Gaiţe” (Doina Aida Stan, Luminiţa Borta, Wilhelmina Câta, Cristina Caragea), comicul, uneori caricatural, al lui Petrişor Stan (Iacovache) şi al veteranului Radu Coriolan (excelentă poanta duplicităţii prin cracii pantalonului în două culori!), jocul tinerilor Gabriel Gheorghe (ziaristul corupt Fluture), Dan Andrei, Adrian Duţă (funcţionarii) şi Daniela Marinache (Subreta). Impecabil jocul lui Jean Roxin (mefistofelicul Flamingo) şi al lui Dan Ivănesei (boss-ul „Patrioticei”), care reuşeşte un final excelent, creionând în aqua forte portretul cameleonilor politici de ieri şi de azi.