… Final de stagiune en fanfare la Naţionalul bucureştean. Cu o capodoperă a culturii universale, celebra operă „Carmen” de Georges Bizet, într-o cuceritoare versiune dramatică semnată de un „trio” de renume (Peter Brook, Jean Claude Carriere, Marius Constant). Spectacolul românesc n-ar fi urcat însă în galeria creaţiilor de referinţă fără minunaţii creatori de cultură, de la directorul (de teatru şi de scenă) Ion Caramitru la actorii de operă şi de artă dramatică, decişi să înnobileze cu harul lor scena şi publicul. Poate şi pentru că, vorba lui Shakespeare, „Lumea-ntreagă e o scenă”, fie că-i teatru clasic, fie operă…

… „Tragedia lui Carmen”, premiera de la Naţionalul bucureştean, în coproducţie cu Opera Română şi cu sprijinul UNITER, reprezintă, în fond, o cuceritoare simbioză dintre teatrul dramatic şi cel liric, refuzând facilul, ceea ce unii ar fi putut numi, neargumentat, hibrid. Genialul Bizet ascunsese în capodopera sa o infinitate de sensuri şi valori, ca pleiada sculpturilor rare pe care artiştii nu au decât să le caute în blocul de piatră artistică al lui Aristotel. Iar Ion Caramitru a simţit din plin aceste oferte, el declarând definitoriu în caietul-program: „Ritmul, vioiciunea, senzaţia de autenticitate, de teatru adevărat m-au cucerit instantaneu. Peter Brook şi Marius Constant au reuşit aproape imposibilul. Să restructureze şi să descopere virtuţi ascunse unei capodopere. Ce-o fi asta? Încălcarea dreptului suveran al autorului?! Ingerinţă criminală?! Rebeliune artistică?! Dacă ar fi trăit în secolul nostru, Bizet ar fi fost bucuros să-şi recunoască opera în substanţa ei cea mai intimă. În care personajele sunt vii şi zbuciumate ca nişte autentice creaturi şi nu obsedate numai de performanţe vocale”. Aceasta este „cheia” excepţionalului spectacol în care nemuritoarele arii din „Carmen”, traversând deceniile ca şlagăre („L’Amour”, „Toreadorul”, „La mort, toujours la mort” etc.), îşi găsesc aleasă substanţă scenică. Este marele merit al regizorului Ion Caramitru, al celor trei distribuţii, al dirijorului Tiberiu Soare la pupitrul orchestrei Operei Române şi al scenografei Maria Miu. Nefericita Carmen, mesager al dragostei pure (sau filozofie a speranţei, sacrificiului şi nefericirii), care-şi vede morţi bărbaţii iubiţi (ultimul fiind vestitul matador Escamillo), a fost interpretată de Florentina Irina Onică (în distribuţia spectacolului văzut), nu ca o mezzosoprană de elită, ci ca o fermecătoare artistă totală. Laude asemănătoare şi pentru tenorul Răzvan Săraru (un Don Jose în forţă), baritonul Ionuţ Pascu (un superb Escamillo) şi „soprano legera” Mihaela Stanciu (o sensibilă Micaela). Rol mare, în Zuniga, pentru Dorin Andone, cunoscutul actor al Naţionalului. Şi exaltante scenele cu micuţii derbedei din alaiul lui Carmen, joaca lor de-a taurul fiind o scenă absolut uluitoare. Un spectacol nobil, alert şi armonios, de cultură rară, care înnobilează nu amatorul de teatru sau de operă, ci iubitorul de frumos...