... Există texte care fac impresie la lectură, însă urcate pe scenă riscă să sfârşească în plictis dacă n-ar interveni harul regizorului şi măiestria actorilor. La o asemenea concluzie m-a dus una dintre ultimele premiere de la Teatrul de Comedie, sala Studio, „Doamne… ce măcel!”. Este piesa unei franţuzoaice în vogă, Yasmina Reza, actriţă, regizoare, romancieră şi scenaristă, care a irupt spectaculos pe marile scene ale lumii, de la Royal Shakespeare Company până pe Broadway. Chiar şi piesa în cauză s-a jucat la Paris (în regia autoarei!), Zürich, Londra şi New York. Amănunte aflate după spectacol, din caietul-program, care nu mi-au schimbat însă cu nimic opinia.
Este un text care porneşte excelent, cu violenţa unui elev asupra colegului lui de şcoală pe care l-a bătut, de unde apare un adevărat dezastru în rândul părinţilor celor doi. Cei ai agresorului vin pentru mediere acasă la agresat şi începe drama, ipocrizia, mărinimia, „furtuna” în paharul la început cu apă apoi cu alcool (care o face criţă pe mama agresorului!). Înţelegem rapid că şi cei mari spun (şi comit!) lucruri trăsnite, unele cu efect scenic, că sunt falşi, trufaşi, însă aici textul (sau traducerea?) stagnează în multe locuri comune. Lăudabil efortul autoarei, care încearcă să facă dintr-un lucru obişnuit, de zi cu zi, un „eveniment”, însă demonstraţia este prea lungă, fără vreo legătură cu „lumea noastră… a europenilor unificaţi sau nu”, cum am citit un gând al regizorului despre text. Putem vorbi despre stresul actual şi efectul lui asupra părinţilor, tot mai nervoşi şi fără de timp pentru copiii lor, despre subordonarea educaţiei odorului goanei după bani, numai că asemenea contraste de personalitate a părinţilor se întâlnesc în lumea-ntreagă, nu doar în Europa noastră, unificată or ba.

... Şansa acestui demers atât de interesant într-una dintre premise, dar şchiopătând în cea de-a doua, spre final, a fost pofta nebună de joc a careului de actori. Este şi meritul reputatului regizor Lucian Giurchescu, experimentatul director de scenă (pe vremuri apreciat director al Teatrului de Comedie), care a lăsat verva interpreţilor să dinamizeze textul, oprind un „măcel de… plictis”! A fost, realmente, o seară a actorilor, fiecare făcând din partitura sa o mică bijuterie de rol. Fiecare a avut farmecul lui, freamătul sub care se ascunde o altă viaţă, un alt limbaj, monolog sau dialog secund. Este un remarcabil joc total în ritm alert, amestec de naturaleţe şi cabotinism social, forţă scenică, umor şi agresivitate, false epatări şi slăbiciuni sufleteşti. O frumoasă lecţie de actorie oferită de Tania Popa (păcat că o vedem atât de rar!), în rolul gazdei (Veronique Houille), Delia Nartea (Annette Reille), vizitatoarea, mama agresorului şi Marius Drogeanu (Michel Houille) şi Alexandru Conovaru (Alain Reille), cei doi taţi. În decorul funcţional şi frumos semnat de Puiu Antemir, un autentic recital de echipă!