Marți, 31 august, a fost Ziua Limbii Române. Am stat câteva secunde pe loc, m-am gândit la ce e în jur și m-am întristat dându-mi seama că limba română e în continuare o enigmă care abia așteaptă să fie cunoscută de toți cei care ar trebui să aibă drept căpătâi tainele ei.

Nu vă supărați tare pe mine, dar limba noastră e într-un soi de carantină. Virusată de multă vreme, nu mai are capacitatea să-și revină și să ajungă la statutul de cândva. De fapt, nu mai interesează pe nimeni cum se vorbește corect românește. În mai toate hiturile comerciale de pe la radiouri, de cum deschizi, auzi accente puse prost, cuvinte răstălmăcite, sensuri absurde și o lipsă clară de interes a celor care-ar trebui, prin arta lor, să educe, măcar puțin, preferințele și gândurile populației.

Eu nu sunt vreun erudit. Nu-mi cunosc limba la perfecție și mai am și eu momente în care fac, involuntar, câte-o greșeală pe care mi-o asum. Dar mă simt străin în țara în care dacă ai curajul să corectezi pe cineva, ajungi la colțul rușinii.

Sunt străin în locul în care părinții, mânați de curentul modernismului, aleg să-și crească pruncii în limba engleză, eliminând complet posibilitatea acestora de a se conecta, prin limbă, la spațiul de care aparțin, la cultura și tradiția noastră și, implicit, la felul în care ne exprimăm. De ce e o rușine să iubești limba română și să încerci, de la prima oră până la culcare, oriunde ai fi, în oricare dialect, să o vorbești așa cum se cuvine?

Limba română este glasul sentimentelor noastre. Este cuvântul „mamă“ și felul în care tăcerea din noi poate avea o descriere elocventă. Este apartenența noastră la un set complet de trăiri și poate că singura datorie pe care o avem față de cultura în care am apărut și noi, fără voie.

Nu ne obligă nimeni să vorbim limba română, dar atât timp cât alegem să fim parte a acestei țări, cu tot felul de doleanțe, de cerințe, de drepturi, mi s-ar părea că una dintre obligații e cea legată de limba pe care o bagă mulți la malaxor, bătându-și joc de cei care mai vorbesc coerent și mai au, din când în când, și ceva de spus, în peisajul acesta pestriț, manelizat, dus în derizoriu complet!

E vai de limba română, știm asta mulți, fie că vrem sau nu să recunoaștem. E plin peste tot de erori, dezacorduri, ciopârțiri. Unde mai pui că și țara o ia la vale când vorbim despre sentimentele legate de ea. Mare „păcat“ a ajuns să spui că ești român, că ești mândru cu această asociere și că spațiul acesta este o comoară neîntreruptă. Strigătul doinelor, arma dreptății, leagănul dezvoltării și simbolul etern care ne-a unit peste timp e limba noastră.

Știu că e grea, dar are nevoie de un mai mare respect, ca un bun comun inestimabil, pe care îl posedăm cu toții, mai presus decât o comoară. O comoară pentru care nu plătim nimic, dar căreia îi dăm girul înălțării noastre către neprețuit, căci ea are întotdeauna cheia răspunsurilor firești.

Pentru mine, limba română este patria cântecului meu, este începutul și sfârșitul, este o continuă descoperire și o permanentă provocare, cer deschis, poezie și felul în care-mi pot dărui lumii gândurile și iubirea.

Atât de dulce sună fiecare moment în care ne veghează, căci evoluția noastră merge la pas cu limba, iar fiecare tresărire, mirare, uimire poartă numele său. Poate că nimeni nu va găsi o formă de spus, în altă limbă, iubirilor noastre, primelor vorbe, jocului, mamei, școlii!

E foarte ușor să-i blamăm pe toți pentru orice, de la politicieni la artiști, dar măcar, ar fi de bun simț, s-o facem corect românește! Să cântăm în limba română, să iubim în limba română!

Cânt limba română la orice pas, o recit și sunt mândru că sunt român în țara mea frumoasă, cu valori, doruri și vorbe mărețe, de care mi-e atât de drag, inclusiv prin emisiunea pe care o fac la TVR 2, în fiecare duminică, de la ora 15:00 - „DRAG DE ROMÂNIA MEA!“. La mulți ani, limbă română!