de Georgiana Mihalcea
Modest, talentat și harnic, așa l-aș descrie pe Denis Hanganu dacă mi-ar cere cineva să mă limitez doar la... trei cuvinte. În spatele personajului Tudor din serialul „Clanul” stă un actor care își iubește cu patimă meseria, o face cu profesionalism și cu simț de răspundere. Nu se consideră vedetă, chiar dacă toată lumea îl cunoaște și lucrează cu entuziasm la mai multe proiecte în paralel. Este cel mai acerb critic al său și crede că dacă n-ar fi devenit actor, cel mai probabil ar fi fost ofițer în Armata Română. Din 19 februarie, în fiecare duminică, de la ora 20:00, îl vom urmări cu sufletul la gură la PRO TV, în cel de-al doilea sezon al serialului care i-a adus consacrarea și vom descoperi un Tudor mult mai puternic și mai sigur pe sine. Dincolo de suspansul peliculei, viața îndrăgitului actor este o continuă muncă de perfecționare, ghidată de o sete de a juca din ce în ce mai mult, de a-și manifesta talentul artistic atât pe scenă, cât și pe „sticlă”.
„În sezonul 2, îl vom vedea împreună pe Tudor trecând prin tot acest proces de maturizare forțată”
- Denis, ultimul episod din „Clanul” ne-a lăsat în suspans. Ce surprize ne oferă Tudor în al doilea sezon?
- Îl vom vedea împreună pe Tudor trecând prin tot acest proces de maturizare forțată, timp în care va fi nevoit să-și depășească limitele în mod constant. Vom întâlni un protagonist și mai hotărât, asumat și stăpân pe situație, practic un viitor lider. În linii mari, acesta va fi Tudor în sezonul 2. Vă invit să fiți alături de povestea lui în continuare și să-l susțineți fiindcă sunt absolut convins că nu vă va dezamăgi.
- Joci alături de mari actori, George Mihăiță, Carmen Tănase, Şerban Pavlu... Cum este colaborarea cu ei?
- A fost și este în continuare de-a dreptul minunată. Ne înțelegem nu bine, ci foarte bine! Sunt parteneri de scenă generoși, dar și mai important decât atât, niște oameni extraordinari. Chiar ne ajutăm și ne susținem în timpul filmărilor. E o plăcere să fim pe platouri și să aducem plus-valoare secvențelor pe care le filmăm zi de zi. Spun asta deoarecere, contrar aparențelor cotidiene, să nu uităm că actoria nu e o profesie a cărei măiestrie o poate practica oricine, așadar nu e nimic mai frumos decât să vezi actori de teatru profesioniști, consacrați și tineri deopotrivă, ce lucrează împreună și livrează artă de calitate.
- Dar, și tu ai o vastă experiență în arta cinematografică. Faci parte din categoria tinerilor norocoși?
- Da și nu. Cred că fac parte mai degrabă din categoria celor muncitori, perseverenți și ambițioși. Dacă eram invitat de acasă, din fotoliu, pentru rolurile pe care le-am făcut probabil că da, eram norocos. Însă, în cazul meu, am dat casting pentru fiecare personaj în parte, deci asta cu „norocul” nu prea se potrivește în ecuație. Eventual, norocul destinului meu este că am fost chemat acolo, dar dacă nu confirmam la probă, tot degeaba era... Poate că din exterior pare că sunt unii actori ce trec din proiect în proiect și „au noroc”, dar în spate e, de fapt, multă motivație și un cap limpede fiindcă e foarte ușor să te plafonezi, să cazi în vraja asta - celebritatea efemeră - sau să renunți, ori să dai vina pe ceilalți pentru nereușita ta. Sigur că mereu e nevoie și de puțin noroc în viață, și cred că am avut și îmi doresc să am în continuare, dar dacă vorbim despre proiecte, acolo credeți-mă că e vorba doar despre muncă și despre a fi pregătit atunci când vine șansa respectivă, cel puțin la vârsta asta. Poate mai târziu or să apară și invitațiile pentru roluri și o să pot povesti din altă perspectivă.
„Mi s-a tot spus că am față de om bun, de personaje pozitive”
- Care gen de rol crezi că ți se potrivește mai bine, cel pozitiv sau cel negativ?
- Oricare. Serios. Chiar cred că mă potrivesc foarte bine atât pe personajele pozitive, cât și pe cele negative. Secretul stă în cât de bine e scris scenariul. Dacă scenariul te pune într-o lumină bună, ai șanse să poți face un rol pozitiv extraordinar. La fel, dacă scenariul te avantajează și personajul negativ e bine conturat, poți face un rol „rău” memorabil. Mi s-a tot spus că am față de om bun și atunci, automat, sunt încadrat pe personajele pozitive, dar cum eu sunt mai aprig la mânie în viața de zi cu zi, vehement, și dețin și timbrul ăsta vocal special, mă potrivesc foarte bine și în spectrul celor negative. Important e că am resursele necesare să le fac, indiferent cum sunt... Roluri să fie! (zâmeşte)
- Care a fost cea mai mare provocare a ta de până acum?
- Reconversia profesională. E chiar mai mult decât o provocare. Este un cumul de sentimente și factori decizionali greu de asumat, iar provocarea-i cu atât mai mare cu cât actoria este, totuși, o meserie vocațională. Cine este apropiat de teatru sau a avut întâlniri măcar tangențiale cu orice formă de artă știe despre ce vorbesc și ce însemnătate are chestiunea asta pentru orice artist.
- Mai ai emoții atunci când filmezi?
- Aici, în serial, nu. Mă simt foarte stăpân pe situație. Pentru mine e bine fiindcă abia atunci când sunt relaxat funcționez la capacitate maximă. În schimb, la orice alt proiect nou, da, am mari emoții cu siguranță. E o altă provocare și tipul ăsta de incertitudine mereu mă neliniștește, însă, într-un mod constructiv care nu face altceva decât să mă motiveze la maximum.
„Adrian Titieni a fost mentorul meu. Discursul lui înţelept te face mai bogat spiritual”
- Ce crezi că te definește ca actor, care sunt atuurile tale?
- Sincer, cred că un real atu în ceea ce mă privește îl reprezintă faptul că sunt un actor cu un bagaj impresionant de resurse emoționale cu ajutorul cărora pot să acopăr o paletă de stări și roluri cât mai largă. Cu alte cuvinte, pot să joc atât roluri traversate de sentimente și emoții puternic negative, cât și roluri de forță. Altfel, sunt un actor disponibil, sociabil, dornic să muncească, să asculte indicațiile regizorale și să facă o treabă foarte bună.
- Să ne întoarcem puțin la începuturi... Cine este Denis Hanganu? În câteva cuvinte...
- Un om.
- Ești absolvent de UNATC. De ce ai ales acest drum?
- Așa a fost să fie. Am dat mai întâi la Iași, am intrat, apoi am venit aici fiindcă UNATC-ul este în București și am considerat că în Capitală există cele mai multe oportunități în ceea ce privește afirmarea în această meserie. În orice, până la urmă... Până acum, se pare că am avut dreptate. Îmi doresc să fie așa și pe viitor.
- Când erai mic, visai la...?
- Maturizare. Încă de copil îmi doream cumva să ajung adult. Voiam să iau propriile hotărâri și să decid eu ce și cum. Ce nu înțelegeam atunci este că doar trebuia să am puțină răbdare.
- Care crezi că a fost persoana, actorul, cadrul didactic... care și-a pus cel mai mult amprenta asupra carierei tale? Cel puțin la început...
- Domnul Adrian Titieni în mod indiscutabil. A fost profesorul coordonator al generației mele și, încă din facultate, m-am simțit foarte apropiat de dumnealui. Păstrăm și acum legătura constant și mă bucur să afirm că a avut un rol esențial în dezvoltarea mea pe plan profesional ca actor, dar și ca om, totodată. Simpla lui prezență și discursul înțelept te fac un om mai bogat spiritual. Am avut mereu șansa unor profesori minunați. Se știu ei...
„În primul sezon am filmat aproape 80 de zile consecutiv, incluzând lupte repetate”
- Care a fost cel mai important rol până acum? Dar cel mai solicitant?
- Aș putea spune că acesta, din „Clanul”. Având în vedere că doar în primul sezon am filmat 80 de zile consecutiv aproape, într-un ritm extraordinar de rapid, și gândindu-ne pe câte planuri e ramificată acțiunea, respectiv secvențele și stările emoționale care trebuie și ele acoperite cu autenticitate într-un timp atât de scurt, nu mai zic de textul ce trebuia învățat și asumat de pe o zi pe alta, luptele repetate etc. Eu zic că a fost mai mult decât solicitant. Un test al anduranței, mai ales pentru cei doi frați, deoacere dată fiind povestea, personajele lor au avut cele mai multe secvențe.
- Ai făcut compromisuri, schimbări pentru numite roluri? Ai renunțat la lucruri, situații?
- Da, dar nu compromisuri mari. Adică nu am avut ocazia până acum. Faptul că mai iei în plus sau dai jos câteva kilograme sau îți razi barba, tunzi părul ori te vopsești, astea, din punctul meu de vedere, nu sunt mari compromisuri. (râde)
- Care sunt valorile după care îți trăiești viața, astfel încât să creionezi un scenariu de poveste?
- Le descopăr și eu în timp. Cred că ar trebui încadrate mai bine nu la valori, ci la bune practici. Încerc să nu am așteptări și să nu cad în capcana de a da vina pe alții. Mă străduiesc să învăț constant din fiecare lucru mic, să mă autoeduc, să iau deciziile corecte în momente-cheie și, foarte important, să nu uit să mă bucur din orice. Că sunt tânăr, că sunt sănătos și pot face ce vreau, când vreau și că am o calitate a vieții apreciabilă. Restul lucrurilor vin pe parcurs.
„Joc pentru vreo opt teatre”
- Ce actor te-a inspirat? Ai vreun model?
- Nu, n-am. Și dacă aș avea, știu sigur că nu m-ar ajuta cu ceva și nici n-ar fi sănătos. Noi suntem indivizi unici prin definiție. Ori ca actor încerci să fii cât mai credibil, organic, autentic sau altfel spus, așa cum ești tu. Ori cum mai poți fi tu în forma ta autentică atât timp cât încerci să devii o reprezentare a unui model actoricesc în cazul nostru? Cred că nu ajută prea tare, ci doar te îndepărtează de potențialul tău nedescoperit. Asta legat doar de actorie. Altfel, sigur că apreciez enorm zeci de actori mari din toată lumea și cred că modelele pozitive trebuie să existe și că pot influența de multe ori în mod benefic viața cuiva.
- Teatru mai joci? Ce piese?
- Sigur că am jucat și joc în continuare. Sunt actor colaborator la vreo opt teatre în București și joc în funcție de cum se programează spectacolele în luna respectivă. Chiar acum lucrez la o premieră la Teatrul Național București, intitulată „Tomato/Tomato”. E un superspectacol. Vă aștept cu drag!
- Crezi că te definește mai mult, filmul sau teatrul?
- Deși sunt om de teatru, voi alege mereu filmul. E probabil pasiunea copilului din mine, care a urmărit filme când era mic și acum a ajuns în condiția fericită de a juca în ele. Filmul mai are și marele avantaj de a rămâne pentru eternitate, pe când feeria unui spectacol de teatru e, totuşi, efemeră.
„Dacă nu eram actor probabil aș fi fost ofițer în Armata Română”
- În „Clanul” ești un absolvent al Academiei de Poliție. În viața reală ți-ar fi plăcut să fii polițist?
- Sigur că da. Cu toate că trăim o realitate în care această meserie este pusă într-o lumină sumbră, nu înseamnă că nu regăsim oameni dedicați, loiali principiilor polițienești și care își fac treaba în mod ireproșabil. Tocmai această latură pozitivă vrem să o evidențiem și noi în serial.
- Ce ai fi fost, totuși, dacă nu ai fi devenit actor?
- Asta n-am idee. E doar un joc inofensiv al probabilităților. Probabil nu aș mai fi fost la ora actuală în România și dacă se întâmpla, totuși, să rămân, cred că ofițer în Armata Română. Poate. Cine știe, de fapt...
- Ce au spus părinții tăi când i-ai anunțat că vrei să devii actor?
- Deși nu mi-au verbalizat asta, ca să nu mă descurajeze, cred că au fost foarte temători în legătură cu viitorul meu și, ulterior, cu sustenabilitatea financiară. Cu timpul am avut șansa să le arăt că intuiția nu m-a înșelat.
„Eu sunt cel mai mare critic al meu!”
- Cine îţi este cel mai mare critic?
- Eu. Nu mă las în pace deloc! Tot timpul găsesc câte ceva care nu-mi convine și pe care încerc să-l schimb sau să-l îmbunătățesc. Nu cred că e cel mai sănătos, probabil ar trebui să fiu mai indulgent cu mine din când în când. Sunt pe cale să schimb asta.
- Ce faci când nu filmezi?
- Învăț textul pentru ziua în care filmez fiindcă sigur dacă nu e următoarea, e cea de după. Dacă vorbim, totuși, despre o posibilă perioadă liberă, pur și simplu încerc să călătoresc și să caut neapărat relaxare.
- Te consideri celebru?
- Nicidecum. Sigur, trăiesc o perioadă în care vizibilitatea este exponențial mai mare și asta nu poate decât să mă bucure. Înseamnă că munca mea ajunge să fie cunoscută la nivel național și poate am și șansa ca unul din zece oameni să-mi rețină și numele. E un lucru extraordinar pentru un actor. Dar de aici și până la a mă considera sau a mă raporta ca fiind celebru e o cale de nestrăbătut pentru mine.
- Expunerea ce vine la pachet cu rolurile tale ți-a deschis și alte uși?
- Până acum, nu. Ba chiar e o povară și mai grea. În România, din păcate, există această preconcepție greșită cum că dacă ai apărut deja în câteva producții mai mari, riști să fii mai puțin distribuit sau selectat în următoarele proiecte pentru că, vezi Doamne, imaginea ta e foarte expusă. Ceea ce este o mare prostie. Ar trebui să fie invers. Cu cât ai confirmat în proiecte mari și grele, cu atât să fii mai căutat şi să ai și mai multe roluri, dar nu se întâmplă, din păcate, tot timpul.
„Cea mai mare frică este cea de moarte a celor apropiaţi“
- Temeri ai? Care e cea mai mare frică (profesional și personal)?
- Sigur că am. Cine nu are? Cea mai mare frică la nivel profesional este frica de a nu avea o continuitate în muncă, în carieră. Nu succes, nu faimă, ci continuitate. Din păcate, activitatea unui actor colaborator în România este mereu sub semnul incertitudinii. Azi ai proiect, mâine nu mai ai. La fel e și cu veniturile, tocmai de asta alergi în toate părțile să prinzi proiecte. Cât despre frica la nivel personal, ei bine, e una pe care o am încă din copilărie, și anume... frica de moarte. Nu a mea, ci a celor apropiați. Rațional, înțeleg pe deplin totul, dar în practică e mult mai dificil de gestionat toată această situație. E singura.
- La ce alte proiecte lucrezi?
- Tocmai ce am luat un casting pentru un dublaj de voci și, în paralel, pregătesc două spectacole noi de teatru. Ambele vor avea premiera curând. Dacă ar mai rămâne timp, aș mai face încă ceva, dar nu mai e.
- Când ți-e greu, când ai o problemă cu încărcătură emoțională, la cine apelezi? La cine alergi?
- Din fericire pentru mine, n-am trecut deocamdată prin ceva de anvergura descrisă mai sus încât să cer în mod imperios ajutor. Însă ori de câte ori am o chestiune de rezolvat, încerc să pun toate lucrurile în balanță și să iau cea mai înțeleaptă decizie pentru contextul dat. Și după ce mă gândesc bine o dată, mă mai gândesc încă o dată.
„E onorant pentru un actor ca lumea să ştie numele lui, nu pe cel al personajului“
- Notorietatea de care te bucuri ți-a schimbat viața personală?
- Nu, absolut deloc. Totul e la fel ca înainte, tocmai că e viața personală. Cât despre notorietate, nu sunt eu omul pe care să-l schimbe astfel de lucruri trecătoare. Alte valori sunt importante pentru mine și au puterea de a mă transforma.
- Ești tânăr, ești carismatic și ai succes. Ar trebui să ai multe admiratoare...
- Realitatea este că habar nu am câți admiratori sau admiratoare am și oricum nu asta contează pentru mine și nu după criterii din astea mă ghidez. Personal, e important ca oamenii să-mi vadă, respectiv să-mi aprecieze sincer munca și să mă cunoască drept Denis Hanganu, actor de teatru și film, nu doar unu’ Tudor care apare la TV, în serialul „Clanul”. E onorant pentru un actor ca lumea să îi cunoască numele, dar tocmai, numele lui, nu cel al personajului. Denotă faptul că spectatorul sau telespectatorul a avut suficient interes sau dorință de a fi atent sau de a-i căuta identitatea şi de a o reţine.
- Ce apreciezi cel mai mult la oamenii apropiați din jurul tău?
- Capacitatea de a rămâne aceiași și de a prezerva o prietenie în exact aceeași formă dintotdeauna, fără a lăsa timpul sau alți factori precum interacțiunea mai rară să pericliteze calitatea relaționării.