de Elena Popa
- La 30 ianuarie se împlinesc 158 de ani de la naşterea celui mai mare dramaturg român
Într-un cătun cu nume sugestiv, Haimanale, se năştea la 30 ianuarie 1852 (deşi a fost declarat la 1 februarie) Ion Luca Caragiale. Sătucul cu case sărăcăcioase se află la jumătatea distanţei dintre Ploieşti şi Târgovişte, aproape de Mănăstirea Mărgineni. Pruncul era fiul lui Luca, copist al Mănăstirii Mărgineni, şi al Ecaterinei Caragiale. I s-a spus Iancu sau, alintat, Iăncuţu, şi a fost botezat la 7 februarie 1852, la biserica mănăstirii.
Copil dintr-o relaţie în afara căsătoriei
Bunicii dinspre tată, Ştefan şi Maria Caragea, erau din Insula Indra, aproape de Atena. Ei veniseră în Ţara Românească în suita domnului fanariot Ion Caragea, în 1812. După fuga domnitorului, Ştefan şi Maria şi-au schimbat numele în Caragiali şi au rămas pe malurile Dâmboviţei, deoarece meseria pe care acesta o avea, de bucătar, era foarte căutată. Au avut cinci copii: Luca, Costache, Ecaterina, Anastasia şi Iorgu. Cei trei fraţi Caragiale şi-au înscris numele în istoria teatrului românesc.
Luca Caragiale, tatăl lui Ion Luca, alesese meseria de actor, dar pentru că familia sărăcise a renunţat la idee, devenind copist şi secretar al Mănăstirii Mărgineni. Bărbatul s-a căsătorit cu actriţa Caliopi, dar nu s-au înţeles, iar din 1848 a avut o relaţie trainică împreună cu Ecaterina Chiriac Caraboa. Cu aceasta din urmă, deşi nu erau căsătoriţi, l-a avut pe Ion Luca. Iăncuţu a avut o copilărie frumoasă: asculta poveşti, bătea coclaurile şi făcea tot felul de năzdrăvănii. Atunci când a împlinit 7 ani, familia s-a mutat la Ploieşti, unde tatăl căpătase o slujbă de avocat.
Patima scenei, moştenire de familie
Dascălul Haralambie şi părintele Marinache, de la Biserica „Sf. Gheorghe”, l-au învăţat slova chirilică, apoi a mers la Şcoala Domnească nr. 1 din Ploieşti. Profund impresionat de Vasile Drăgoşescu, dascăl deosebit, şi-a însuşit de la acesta caligrafia frumoasă. Se pare că a urmat clasa a V-a în particular, şi în 1867 absolvă Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel”. S-a mutat la Bucureşti cu mama şi cu sora sa. Va urma Conservatorul între 1868 şi 1870, la clasa de mimică şi declamaţie a unchiului său Costache Caragiale. Atunci l-a cunoscut pe Eminescu, cu care a legat o strânsă prietenie. Unchii săi s-au dedicat teatrului, având patima scenei, ce urma să îl subjuge şi pe el pentru totdeauna. Ucenicia ca actor i-a folosit mai apoi la scrierea comediilor şi a schiţelor sale.
Sufleur la Teatrul Naţional Bucureşti
A lucrat ca şi copist la tribunalul din Ploieşti câteva luni. În 1870, tatăl său s-a stins din viaţă, la doar 58 de ani, iar după înmormântare s-a dedicat teatrului, gazetăriei şi literaturii. Ca şi Eminescu, a călătorit cu trupele de teatru ale unchiului său Iorgu, iar în stagiunea 1871-1872 a devinit sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti. Din leafa sa le-a susţinut material pe mama şi pe sora sa, Lenci. Alături de actori şi de gazetari a trăit în lumea berăriilor bucureştene, unde şi-a întâlnit viitoarele personaje. Avea umor, vervă, sarcasm. La 21 mai 1878, Teatrul Naţional din Bucureşti a oferit o reprezentaţie a piesei „Roma învinsă” a lui Alexandre Parodi, tradusă de Caragiale. A fost lucrarea de debut a lui Caragiale la Junimea.
Momente, schiţe, telegrame
Premiera piesei „O noapte furtunoasă” a avut loc la 18 ianuarie 1879, la TNB, cu o sală aproape plină, ce s-a bucurat de un succes meritat. Cronicile vremii spuneau despre piesă că era un atentat la morala cetăţenească. Între anii 1881 şi 1883 a fost revizor şcolar în Neamţ, Suceava, Argeş şi Vâlcea. Aceasta este perioada când călătoreşte mult prin ţară şi cunoaşte realităţile vieţii, precum şi multe figuri care se vor regăsi în operele sale. Au urmat „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului”, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, „Năpasta”, „Cănuţă, om sucit”, „La hanul lui Mânjoală”, „Vizita”, „Dl Goe”, „Politică şi delicatesuri”, momente şi schiţe pe care le cunoaşte toată lumea şi care l-au făcut nemuritor.
Veronica Micle, femeia dorită de doi prieteni
Caragiale era sărac la fel ca prietenul său Eminescu. Prietenia lor a fost tulburată de frumuseţea Veronicăi Micle, de care Caragiale s-a simţit atras. Aventura trecătoare l-a rănit profund pe poet. A urmat regretul Veronicăi, împăcarea cu Eminescu şi despărţirea de Caragiale. Se spune că din acest episod erotic s-a născut Luceafărul, în care Cătălin, viclean copil de casă, n-ar fi altul decât Caragiale. Apoi a cunoscut-o pe Maria Constantinescu, funcţionară la Regie, cu care a avut un fiu: Mateiu, pe care l-a şi recunoscut la Oficiul Stării Civile. Peste patru ani s-a căsătorit însă cu Alexandrina, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie au rezultat două fete: Ioana şi Agatha, care s-au stins de timpuriu, în 1891. În iulie 1893 i s-a născut al doilea fiu, Luca Ion.
A încetat din viaţă la Berlin
În 1904 primeşte o mult aşteptată şi disputată moştenire de la mătuşa sa Ecaterina Cardini, din Şcheii Braşovului. Afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi mătuşii, drept urmare Ion Luca Caragiale se mută cu familia la Berlin. În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuinţa sa din Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămăşiţele pământeşti au fost depuse la 14 iunie în cavoul familiei. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a fost adus la Bucureşti şi la 22 noiembrie 1912 a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.
Caragiale s-a bucurat de recunoaşterea operei sale pe perioada vieţii, însă a fost şi criticat şi desconsiderat. După moarte, a început să fie recunoscut pentru importanţa sa în dramaturgia românească, piesele sale au fost jucate şi au devenit relevante în perioada regimului comunist. Deşi Caragiale a scris doar opt piese, el este cel mai bun dramaturg român, prin faptul că a reflectat cel mai bine realităţile, limbajul şi comportamentul românilor.