de Gabriela Niculescu

În preajma lui Adrian Păunescu au fost foarte multe nume din lumea artistică şi politică a României. Fiecare dintre cei care s-au intersectat, chiar şi câteva momente ale vieţii, cu regretatul poet are amintiri ce ar putea umple romane întregi. Noi am vrut să aflăm doar un crâmpei din viaţa câtorva artişti sau oameni politici. Dacă sunteţi curioşi să descoperiţi o părticică din omul Adrian Păunescu, vă invităm să lecturaţi povestioarele de mai jos.

Vadim Tudor: „Câinele i-a salvat viaţa”
„Îmi aduc aminte de un eveniment din viaţa lui Adrian Păunescu, pe care nu-l mai ştia nimeni atunci când mi l-a povestit. Imediat după evenimentele de la Ploieşti din 1985, în urma cărora s-a decis interzicerea spectacolelor şi a Cenaclului Flacăra, atunci când a pierdut şi postul de redactor-şef al revistei Flacăra, pe Adrian l-a cuprins disperarea că nu mai avea din ce să-şi întreţină familia. Într-o noapte a aşteptat să adoarmă toţi şi a ieşit pe uşa casei cu gândul de a se sinucide. Voia să se urce la volanul maşinii şi să meargă pe o şosea, în afara Bucureştiului, care avea copaci pe margine, să închidă ochii, să calce acceleraţia şi să se izbească de un copac. Întâmplarea a făcut ca la poarta sa să apară un câine lovit de o maşină, amărât şi suferind, care l-a privit în ochi pe Adrian, implorând, parcă, milă. Atunci şi-a zis că dacă un suflet mai amărât decât el cere îndurare, trebuie să i-o ofere. A luat câinele, a intrat în casă, l-a îngrijit şi a fost animalul său de companie timp de doi ani. După aceşti ani, când lui Adrian îi mergea mai bine, câinele a dispărut ca din senin, exact aşa cum apăruse atunci când lui i-a fost rău. Câinele i-a salvat viaţa”.

Ionela Prodan: „Îi plăcea să fii sincer”
„Eu am fost de la început la Cenaclu. Harry Brauner, un bun prieten al său, mă prezentase lui Adrian Păunescu. Când mi-a auzit vocea a spus: «Ionela, eşti un triumf pentru noi. Eşti exact ce ne trebuia pentru Cenaclu». Am fost singura voce de folclor din acel timp. Când intram în scenă şi îi auzeam vocea strigându-mi numele, cum intervenea în cântec, parcă pluteam, parcă zburdam în bătaia vântului şi nu simţeam decât bucurie. M-am făcut foarte repede cunoscută prin Cenaclul Flacăra. Pentru mine, alăturarea de acest nume fantastic a fost uluitoare. Îi făcea mare plăcere să discuţi, chiar în contradictoriu cu opiniile sale. Aştepta mereu varianta ta. Am avut odată o discuţie, când mi-a cerut să cânt o doină frumoasă cu versurile unei poezii de-a lui. I-am zis că trebuie să ne gândim bine, că publicul meu nu înţelege poezia dumnealui şi a râs aşa sănătos şi mă întreba cum de nu înţelege? I-am explicat că melodiile mele şi poeziile sale veneau din lumi diferite şi m-a lăsat în pace, cu zâmbetul său de om sănătos şi în gândire, şi-n faptă. Îi plăcea să fii sincer. Chiar dacă eram tânără, vârsta nu conta. Îţi respecta opiniile atunci când aduceai argumentele potrivite”.

Maria Dragomiroiu: „A schimbat grila de programe ca să pot cânta”
„Eu am stat doar un an la Cenaclul Flacăra şi nu am mers mereu în turnee alături de ceilalţi colegi. Dar o amintire inedită o am de pe vremea când Adrian Păunescu realiza o emisiune la postul Tele 7 ABC, la care mă invitase şi pe mine într-o seară. Am stat acolo două ore şi nu mai apucam să cânt, deoarece spaţiul de emisie se terminase şi urmau Actualităţile. Atunci, domnul Păunescu a făcut un gest pe care nimeni altcineva nu l-ar fi făcut vreodată, schimbând toată grila de programe a postului şi anunţând că emisiunea nu se încheie atunci, ci după ce voi cânta eu, acest lucru petrecându-se imediat după jurnalul de ştiri. Adrian Păunescu avea un respect deosebit pentru toţi invitaţii săi şi era un om drept. S-a certat atunci cu cei de la postul tv, dar a spus că nu-l interesează schimbările grilei, că eu trebuie să cânt live, cu taraf - exact aşa cum s-a şi întâmplat - că de aceea m-a invitat. Pentru mine a fost una dintre pietrele de temelie ale carierei mele artistice. Ultima oară ne-am întâlnit în vara aceasta, pe litoral, la Neptun, unde eu cântam la restaurantul Cireşica. Deşi terminase de mâncat, nu a vrut să plece până nu am cântat eu. M-a ascultat, apoi, după recital, am mai schimbat câteva vorbe despre trecut şi despre spectacolele din Cenaclul Flacăra”.

Vasile Şeicaru: „Cenaclul trebuie să rămână o legendă”
„Aş spune despre o dimineaţă de toamnă din 1978, când eram în faţa Clubului Tineretului din Galaţi, unde se afla un autocar cu artiştii Cenaclului Flacăra. Adrian Păunescu mi-a propus să fac parte din ultimul val al cântăreţilor folk din România. Am devenit membru al Cenaclului, unde am stat timp de şapte ani. Nu se poate spune, în cuvinte simple, despre această perioadă. Poate părea banal, dar rămân amintirile din ziua aceea până la sfârşitul toamnei lui 1984, când am părăsit Cenaclul. M-a format, mi-a marcat tinereţea. A descoperit talente, a schimbat destine. Nu voi uita nopţile pe care nu le-am dormit, când stăteam şi-l ascultam pe Păunescu atunci când ne vorbea despre istorie. Ţin minte şi mi se par foarte vii evenimentele trăite la Putna, unde ne duceam destul de des, sau la Ţebea. O întâmplare de acest gen a avut loc când am intrat într-o mănăstire. Ţin minte că ne-a spus: «Aveţi impresia că aceste intrări au fost făcute pentru pitici? Nicidecum. Au fost făcute atât de mici pentru ca omul, atunci când intră, să se încline». Toate acestea fac parte din viaţa mea, mi-au marcat tinereţea şi existenţa. Aş mai adăuga faptul că a ştiut să încurajeze rockul, într-o perioadă în care acest gen lipsea cu desăvârşire. Cargo, Phoenix, trupa Totuşi iubirea au evoluat pe scena Cenaclului. Însă Cenaclul nu are cum să reînvie în perioada actuală. A fost un fenomen pentru acel sistem, pentru vremurile acelea şi acei oameni de-atunci, şi aşa ar trebui să rămână, o legendă.”

Adrian Cioroianu: „Ne tot spunea că s-ar putea să fie ultima aniversare”
„Vă spun o amintire care mi se pare emblematică pentru Adrian Păunescu. Acţiunea se petrecea prin toamna anului 2007, când eram ministru, şi un ziarist grăbit, ca să nu-i spun altfel, mă acuza de faptul că România sau Ministerul de Externe ar fi semnat un act de recunoaştere a limbii moldoveneşti. O născocire. Adrian Păunescu, fiind foarte sensibil la tot ce era legat de Republica Moldova, s-a interesat şi a văzut că nu este aşa. A fost singurul om dintr-un alt partid politic decât cel din care făceam eu parte, eu fiind la PNL, dânsul la PSD, care a avut o cuvântare în plenul Senatului, luându-mi apărarea şi spunând că este o campanie împotriva mea. Am aflat de această cuvântare şi m-a surprins, chiar dacă eram prieteni, totuşi el reprezenta alt partid politic. La câteva zile m-a sunat şi m-a întrebat când ar putea să vină pe la mine, pe la minister. O clipă m-am gândit că mi-a luat apărarea şi vine să-mi ceară ceva pentru el sau pentru copiii săi. N-ar fi fost singurul senator care făcea acest lucru. A venit la minister cu câţiva prieteni de-ai săi, inclusiv Grigore Vieru, să-i ajutăm în nişte probleme minore legate de viză şi de paşapoartele lor. Nu mi-a cerut niciodată nimic nici pentru el, nici pentru familia sa, în schimb a venit cu aceşti prieteni basarabeni, oameni de valoare, pentru a-i ajuta prin mine. Eu cred că asta spune multe despre omul care a fost, despre sentimentul său de dăruire, de dreptate şi despre felul în care-şi ajuta prietenii. Am mai fost şi la zilele sale de naştere, când veneau mai mulţi apropiaţi şi anul acesta ne-a cerut să nu-i aducem flori, să nu fie de rău augur. Fiecare a venit cu un cadou, dar nu cu flori. Ne tot spunea că s-ar putea să fie ultima aniversare şi noi îl tot tachinam, că am fost anul trecut şi ne mai vedem şi la anul, dar uite că, din păcate, a avut o presimţire care s-a adeverit.”

Mesajul Patriarhului Daniel către familia Păunescu

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a transmis soţiei şi familiei poetului un mesaj de binecuvântare şi condoleanţe. „Cu multă tristeţe am primit vestea trecerii la cele veşnice a poetului, publicistului şi omului politic Adrian Păunescu. Familia sa, prietenii şi toţi cei care l-au apreciat şi iubit pe domnul Adrian Păunescu trăiesc astăzi o durere profundă, care nu poate fi alinată decât prin rugăciune sfântă, comemorare pioasă şi multă preţuire a operei sale. În acest ceas de întristare, ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat din morţi să odihnească sufletul robului Său Adrian în lumina iubirii Sale veşnice, iar Dumneavoastră, Stimată doamnă Păunescu, familiei îndoliate şi tuturor celor întristaţi să vă dăruiască mângâiere şi întărire sufletească. Veşnica lui pomenire din neam în neam!”.

Poetului Adrian Păunescu

Decesul poetului a lăsat urme adânci în sufletele românilor. Unul dintre cititorii revistei Taifasuri, Octavian Petrescu, în vârstă de 31 de ani, ne-a trimis la redacţie o poezie compusă imediat după ce a aflat cumplita veste a morţii lui Adrian Păunescu.

Te-au îngropat în patimi şi minciună,
Ca versul tău să nu mai poată-ajunge
În inima românului, o armă
În care-ntreaga noastră ţară plânge.

Au îngropat valorile şi toată
Mândria unei naţii în nevoi,
Şi gratii pus-au zâmbetelor noastre
Şi-au aruncat speranţa la gunoi.

O ţară de mizerii, asta suntem,
Şi de-aia toţi o duc atât de greu!
Domnul te-a luat prea repede, maestre!
A vrut să ne lovească Dumnezeu!

Nu am ştiut să reparăm respectul
Pentru valorile ce mult prea multe mor!
Nu inima din tine-a fost bolnavă,
Ci inima întregului popor.”

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut.
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi înşine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vreun şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Ca povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.