de Elena Şerban

Unul dintre cele mai importante nume din pictura românească, Nicolae Tonitza, s-a născut la 13 aprilie 1886, la Bârlad. După absolvirea studiilor la Gimnaziul real „Manolache K. Epureanu”, din oraşul natal, s-a mutat la Iaşi pentru a studia arta. Nu termină Şcoala Naţională de Belle-Arte din cauza participării în ultimul an la o grevă a studenţilor. Dezamăgit, a părăsit România şi a plecat prin Europa. A vizitat Italia, Germania şi Franţa, stat în care a locuit doi ani. În timpul peregrinărilor sale a luat contact cu o serie de pictori celebri, care îi vor influenţa operele ulterioare.

În 1911 a revenit în România, mai întâi la Bârlad şi mai târziu la Iaşi, unde, pentru a se întreţine, a predat ca suplinitor la Liceul Militar.

În 1912 a fost acceptat să finalizeze cursurile Şcolii Naţionale de Belle-Arte şi a obţinut, prin concurs, certificatul de „pictor bisericesc”. Va zugrăvi bisericile din Scorţeni, Silişte, Poeni, Văleni şi altele.

Cu doar trei ani înainte de începerea Primului Război Mondial s-a însurat cu Ecaterina Climescu cu care va avea doi copii, Catrina şi Petru.

Trimis pe front, a căzut prizonier în luptele de la Turtucaia şi a fost dus în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria. După război s-a stabilit la Bucureşti, unde, alături de participările la expoziţii şi ilustrări de cărţi, colaborează la publicaţii de orientare socialistă, cu desene şi cronici artistice.

În perioada 1921-1924 a lăsat Capitala şi a locuit la Vălenii de Munte. S-a mutat la Iaşi şi, în 1933, a devenit profesor al catedrei de pictură la Academia de Belle-Arte, instituţie la care a fost ales rector în 1937. Pictorul a murit la 26 februarie 1940. Tablourile pentru care Tonitza a rămas în galeria marilor pictori români sunt „Coadă la pâine”, „Portret de copil”, „Fetiţa pădurarului”, „Mama şi copilul” şi „Femeia japoneză”. Este celebru în special pentru că a pictat cei mai expresivi ochi de copii.